vineri, 29 aprilie 2011

(I)moralitatea ateilor

Un "argument" prea des folosit pentru a combate ateismul este şi problema moralităţii. "Un om fără dumnezeu e un om periculos - mă refer strict la atei", a ţinut domnul deputat William Brânză să declare la TV. Mai nou, Daniel, conducătorul BOR, a oferit un comunicat oficial în care împarte românii în credincioşi şi răi.
O analiză mai îndetaliată a problemei moralităţii din punct de vedere teist comparativ cu cel ateist va arăta însă că, la fel ca şi în alte cazuri, religia a deturnat pur şi simplu ceea ce nu îi aparţine, ba chiar intră în contradicţie cu dogmele susţinute.
Morala poate fi definită ca "percepţie a comportamentului care diferenţiază intenţiile, deciziile şi acţiunile între cele bune (sau corecte) şi rele (sau greşite)".
Pentru un ateu, sau mai corect spus, pentru cineva care vede lumea prin prisma naturalism-materialismului, în care nu e loc pentru supranatural, lucrurile sunt destul de simple. Acţiunile "bune", ca interacţiuni între individ şi societate, sunt evident cele care au ca rezultat un beneficiul atât pentru individ, cât şi pentru societate, sau cel puţin nu aduc daune altora, iar cele rele sunt cele în care acţiunile individului aduc prejudicii altor membri ai societăţii.
O moralitate incipientă se poate observa cam la toate animalele care trăiesc în grup, şi nu numai. Pirahna sau furnicile trăiesc în grupuri care pot ataca şi ucide animale mult mai mari decât orice individ din grup, dar totuşi nu se atacă reciproc. Şerpii cu clopoţei nici măcar nu sunt animale gregare, dar totuşi când se luptă pentru femelă o fac folosind "dansuri" elaborate, în loc să-şi atace adversarul folosind veninul; deci sunt capabili să facă deosebirea între indivizii din propria specie şi o pradă oarecare, şi totodată au instinctul de a nu-şi ucide adversarii din aceeaşi specie.
La alte animale, cu creierul mai dezvoltat, cu capacităţi mult mai mari de procesare şi analiză, care funcţioneaza la un nivel mai avansat decât simplul instinct, această proto-moralitate evolueaza şi ea de la "nu ataca alţi indivizi din grupul tău" la forme mult mai evidente de altruism, ca ajutarea membrilor răniţi sau bătrâni, ajungând, la unele primate, chiar la exprimarea sentimentelor faţă de moartea unui prieten din ceată.
Este evident că moralitatea umană nu este altceva decât aceeaşi tendinţă de a contribui la binele întregului grup, "grefată" pe o capacitate de gândire mai ridicată decât în cazul altor specii, şi ajutată de o înţelegere mai bună a consecinţelor acţiunilor în viitor.
Iar una din marile dileme a fost şi este în continuare identificarea membrilor "grupului meu". Când recunoaşterea nu se face doar pe criterii generice, care să acopere toţi indivizii din specie, ci intră în joc şi alţi factori precum culoarea, sexul, naţionalitatea sau religia, atunci indivizilor care nu sunt recunoscuţi ca fiind parte din grup nu li se recunoaşte calitatea de aproape, faţă de care acţiunile negative să reverbereze ca fiind "rău"; toate tendinţele de domolire a agresivităţii rămân inactive, şi rezultatele pot fi de multe ori tragice pentru victimă ( aşa-numita tehnică Göring de manipulare ţinteşte exact acest punct slab al gândirii umane, delimitând un grup-ţintă şi redefinindu-l astfel încât nu doar să îl izoleze de grup, dar totodată să-l transforme în adversar al grupului majoritar, în acelaşi timp trezind şi instinctul de aparare, în locul celui moral ).
Pe măsură ce situaţia politică şi socială duce la o mărire tot mai mare a grupurilor, de la triburi la oraşe, de la regate la state şi apoi uniuni de state, tot mai mulţi indivizi, din ce în ce mai variaţi, sunt incluşi în categoria celor "apropiaţi" şi acceptaţi, iar moralitatea a evoluat enorm în ultimele 2-3000 ani: atunci, moralitatea, aplicată strict grupului propriu-zis, accepta şi chiar recomanda protecţia faţă de potenţialele pericole reprezentate de orice alt individ. Orice străin de grup putea fi alungat, jefuit sau omorât fără ca aceasta sa fie o încălcare a moralei, iar înfrângerea unui inamic însemna distrugerea totala a acestuia - arderea cetăţii, uciderea sau înrobirea tuturor membrilor grupului. În prezent, s-a ajuns la o situaţie de neimaginat în acea perioadă - reguli pentru purtarea războaielor sau interzicerea unor arme care pot vătăma noncombatanţii taberei adverse; soldaţii care torturează, violează sau jefuiesc într-un teritoriu cucerit pot fi pedepsiţi de chiar superiorii lor. Chiar dacă practic nu se întamplă aşa, simplul fapt ca există reguli care să interzică asemenea fapte arată că moralitatea s-a schimbat enorm.

Din punctul de vedere al unui teist, situaţia e cu totul alta. Un zeu a scris regulile moralităţii; cât timp oamenii cred în zeu îi urmeaza poruncile şi sunt buni şi morali, iar când n-o fac sunt răi, păcătoşi şi imorali. Punct.
Or, varianta aceasta este ciuruită de o multitudine de lipsuri.
Pentru început, deşi aceasta este doar un detaliu insignifiant pentru mulţi teişti, realitatea le contrazice complet povestea: de la statistici oficiale la banale evidenţe anecdotice indică acelaşi lucru: ateii comit mult mai rar infracţiuni, ajung mult mai rar în închisori, şi în cel mai rău caz sunt la egalitate cu teiştii în privinţa altor acte imorale.
Atunci când se discută de dumnezeu şi moralitate, dilema lui Eutifro ( "este ceea ce este bine moral cerut de dumnezeu pentru ca este bine moral, sau este bine pentru ca e cerut de dumnezeu ?" ) este, după mai bine de 2000 ani, o problemă încă spinoasă pentru teologi. Oricare ar fi răspunsul, implicaţiile dilemei pun fie dumnezeul, fie moralitatea, fie pe amândouă, într-o postură nouă, care contrazice direct celelalte pretenţii ale teologiei: dacă binele este cerut de dumnezeu pentru că e bine, atunci sursa moralităţii nu mai este dumnezeul, ci ceva superior lui, dumnezeul fiind supus acesteia, neavând de ales în această privinţă, şi fiind doar un mesager. Deci atributele divne de omnipotenţă, conducător suprem, şi sursă a moralităţii trebuie corectate - un pas dificil pentru teologi.
Pe de altă parte, dacă ceea ce este bine moral este aşa doar pentru ca dumnezeul o cere... asta transformă toată moralitatea "absolută" în nimic - un capriciu al zeului a decis ce este bine şi ce nu, şi un alt moft le poate inversa peste noapte. Varianta asta are cel puţin avantajul că explică cum poate zeul să comande sau să comită el însuşi crime şi totuşi să rămână şi el, şi ucigaşii în numele lui, "drepţi" şi "morali". Dar în cazul acesta, moralitatea nu mai e decât un set de reguli complet arbitrare, alese aproape la întâmplare, şi putând suferi oricând excepţii - chiar mai rău decât "relativismul moral" de care chiar teiştii îi acuză pe atei. În plus, daca zeul schimbă regulile după cum îi vine mai bine nu prea poate fi descris ca "onest" sau "corect".
"Sfânta" moralitate descrisă în biblie este moralitatea tribală, misogină, xenofobă a unui neam de nomazi aflaţi încă în epoca pietrei. "Aproapele" care trebuia iubit şi apreciat era doar barbatul din acelaşi neam şi, neapărat, venerând acelaşi zeu. Femeile erau respectate doar ca posesie a aproapelui. Primul lucru pe care l-a făcut Moise când a coborât cu tăbliţele pe care scria "să nu ucizi" a fost să ordone un măcel în care au murit 3000 insi, în numele dumnezeului. Capitole intregi din biblie vorbesc despre despre uciderea, inrobirea sau jefuirea altor triburi, despre cum să iţi marchezi sau să iţi baţi sclavii, fără ca undeva să se insinueze că vreuna din acţiuni ar fi imorală sau ar trezi mânia lui YHVH.

Astăzi orice creştin recunoaşte fără ezitare că principiile recomandate drept morale sunt de fapt greşite, şi de obicei le justifică ca "fiind legea veche, care a fost schimbată de cristos", deşi nicăieri în biblie cristosul nu susţine că ar dori să schimbe legea, şi nici nu există vreo listă care să indice exact care percepte morale din VT au fost abrogate sau modificate. Creştinul "simte" că uciderea cu pietre pentru adulter sau pentru victima unui viol, sau alte recomandări doar cu foarte puţin mai blânde nu sunt chiar compatibile cu morala. Oare de unde ? Exact în acelaşi mod în care ştie şi un ateu ce e moral şi ce nu. Din simţul moral natural, evoluat, dar aplicat de data aceasta în alt timp, în altă mentalitate, în altă lume decât cea a cruzilor nomazi, autorii manuscriselor "sfinte", şi cu o altă definiţie pentru membrii grupului.
Ironic e că acelaşi creştin, care ignoră fără probleme recomandările privind pedeapsa pentru copiii neascultători, sau în privinţa alimentaţiei, sau zecile de cazuri unde soluţia "morala" a bibliei este pedeapsa cu moartea, nu are nici o ezitare să invoce alte versete biblice care-i convin, din aceleaşi capitole, ca argument pentru a se opune homosexualităţii sau pentru a "dovedi" că biblia e necesară pentru a nu se ajunge la haos şi anarhie. "Cum ? dacă nu crezi în dumnezeu, ce te opreşte să omori ?" O asemenea exclamaţie venind din partea unui teist nu este deloc neobişnuită. Concluzia logică pare a fi că teistul nu are o morală proprie. El e drept şi moral doar de frica paznicului care îl supraveghează continuu. Domnule Branza, daca ateii vi se păreau "oameni periculoşi", cum aţi clasifica pe cineva care are nevoie de pază 24/7 ca să nu îl apuce amokul ?
De fapt, creştinul îsi foloseşte instinctul moral propriu pentru a stabili care reguli scrise sunt corecte şi care nu, doar ca nu realizează asta, şi face selecţie observaţională în legi, citând doar cele care încă sunt corecte, şi ignorând ceea ce e depăşit.
Cuiul final al variantei teiste constă în faptul că moralitatea NU înseamnă "ţi se zice ce ai voie şi ce n-ai voie, ce e bine şi ce e rău, şi tu trebuie să urmezi orbeşte poruncile primite!", ci să ÎNŢELEGI binele şi răul şi diferenţa dintre ele. Un set de legi, fie arbitrare, fie nu, absolute sau nu, înseamnă impunere, înseamnă orice dar nu înţelegerea şi alegerea benevolă a binelui în locul răului, de dragul binelui. A obliga pe cineva să facă ceva sub ameninţarea unei pedepse disproporţionat de mari, nu spune nimic despre moralitatea lui.

În ciuda pretenţiilor de exclusivitate a religiei asupra moralităţii, binele şi răul sunt incluse printre alte moşteniri primite de Homo Sapiens de la strămoşii animali. Singurul lucru pe care a reuşit religia sa îl facă a fost să pervertească şi să îngheţe în loc o moralitate în evoluţie, vreme de sute de ani, agăţându-se şi promovând o variantă primitivă şi depăşită.

Un comentariu:

  1. Robotu' de serviciu30 noiembrie 2011 la 12:44

    Excelent post. Se poate lista si arata crestinilor insistenti...

    RăspundețiȘtergere