duminică, 19 iunie 2011

Fleurs du (mal) mauvaises manières

Vară. Ştrand. Prosoape întinse peste tot. Populaţie eterogenă, cu diferite grade de bronz, vârste, greutăţi şi gusturi în materie de costume de baie. Dar cu un numitor comun. Sfânta Sămânţâ de Floarea Soarelui. Cu ochii închişi ascult susurul fânânii arteziene de pe lac, păsările, melodia de fundal şi corul în canon al ronţăielilor. Chiar lângă mine un grup de tineri adună cojile în numeroase cornete improvizate din hârtie. Dincolo de ei o copilă şi o bunică se străduiesc să umple cu coji o pungă de plastic. Un coclet şi familia lui numeroasă şi gălăgioasă scuipă cu o  nonşalanţă de vite cu cercei cojile direct pe iarbă. Că doar sunt biodegradabile.
Care e drive-ul românului de a consuma kilograme de seminţe de floarea soarelui pe parcursul vieţii? Nu pentru valoarea calorică sau pentru vitamine: ar fi apelat la varianta de seminţe gata decojite care nu fac zgomot şi nu rănesc buzele şi limba în timp ce sunt consumate.
Domesticită cam pe la anul 2600 î.e.n. în zona numită acum Mexic, Floarea Soarelui a fost adusă în Spania în secolul XVI. De atunci a făcut o carieră strălucută ca plantă ornamentală şi industrială şi folosim zilnic produsele ei. Poveştile spun că în secolele trecute doamnele de înaltă societate se delectau la chermeze cu sâmburii micuţi, prăjiţi şi săraţi. Îmi şi închipui doamnele în rochii vaporoase făcând gestul de a ronţăi coaja seminţei, desfăcând-o, consumând miezul şi scuipând cu eleganţă cojile pe pardoseala sălii de bal, acompaniate de ritmul unui vals vienez.
Acum gestul e căzut în derizoriu, aparţine "clasei de jos", celor cu maniere îndoielnice. Şi pe bună dreptate: ronţăiala sonoră, gestul de a atinge buzele cu degetele, gestul de a îndepărta un ceva plin de salivă de la buze şi a-l pune pe masă, într-un vas sau pe jos.....nu pot spune că sunt acestea elementele unui tablou "frumos" sau măcar "estetic". Şi totuşi....de ce? De ce insistăm să păstrăm un obicei care nu ne face deloc mai frumoşi?

Singurul lucru care mi-a venit în minte este ăsta:


O primată vegetariană va sta să mânânce mare parte din zi. Gestul de a duce mereu ceva mic şi nu neapărat foarte hrănitor la bot îi va fi cât se poate de natural şi de asemenea cvasipermanent. La fel ca gestul de a consuma fructul şi de a arunca cojile pe jos. Că sunt biodegradabile. Atât de greu ne rupem de vechile obiceiuri încât deşi deveniţi primate bipede, omnivore şi (intens) tehnologizate simţim în continuare nevoia de a "paşte" jumătate din zi? Dieta omnivoră ne-a dat timpul şi energia de a ne ocupa de altceva decât ronţăit frunze, curăţat de pureci şi curtat sexul opus, dar totuşi primatele plictisite se întorc mereu la crontz, crontz, crontz......Mă pot oare referi la acest obicei al consumării seminţelor ca fiind unul atavic şi rezidual?





4 comentarii:

  1. De ce nu?
    Fiecare e liber să-și piardă timpul cum are chef ( tot datorită tehnologiei ).

    Dar bănuiesc că întrebarea e datorată nesimțirii acelor mestecători de semințe și asta nu cred că are vreo legătură cu moștenirea genetică, așa cum nu se poate explica genetic nici ascultatul unui gen de muzică cu volumul la maxim, fumatul în public, aruncatul gunoaielor la întâmplare, ieșitul la grătar unde "le tună", violența în trafic, înghesuitul la lins de moaște, ...
    Ori toate astea au altă explicație. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Educaţie, educaţie, educaţie.....
    (Sau lipsa ei.)

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate daca reusim sa facem un filmulet cu o maimuta care rontaie seminte ii convingem ca sunt rude :))

    RăspundețiȘtergere
  4. o explicatie plauzibila:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Oral_stage

    RăspundețiȘtergere