marți, 7 mai 2013

Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( partea 1 )

     Teoria evoluţiei a oferit cadrul necesar pentru înţelegerea biologiei. Totodată, a fost teoria care a îngenuncheat religia, coborând omul din „capodopera creaţiei” la o simplă primată înrudită cu toate celelalte animale, şi a oferit un răspuns ştiinţific la întrebarea privind originea omului… deşi acest răspuns a fost, şi încă este greu de acceptat de mulţi.
     Evoluţia este definită ca fiind variaţia în caracteristicile ereditare ale populaţiilor biologice în decursul generaţiilor. Evoluţia este schimbarea graduală a caracteristicilor unei întregi populaţii sub presiunea diferiţilor factori: climă, prădători, hrana disponibilă ( toate acestea contribuie la selecţia naturală ), selecţia sexuală realizată în cadrul propriei specii, şi alte elemente.
  • Evoluţia înseamnă întâmplare.
     Unul dintre cei mai nereuşiţi strawmani, este totodată unul foarte des invocat de creaţionişti.
     Este adevărat că unul din elementele evoluţiei are la bază întâmplarea: mutaţiile care produc variaţia se produc aleatoriu. Dar ceea ce urmează imediat după este ceva opus întâmplării oarbe: selecţia naturală şi alte mecanisme ale evoluţiei intră în acţiune, şi determină dacă această caracteristică este utilă sau nu în mediul în care trăieşte animalul; în cazul în care nu este utilă, genele care o determină sunt retrase din fondul genetic prin moartea animalului, mai predispus să fie victimă a prădătorilor, să fie incapabil să-şi asigure hrana, sau să fie victima condiţiilor dificile ale mediului, tocmai datorită handicapului determinat de acea caracteristică negativă. Iar dacă mutaţia are un efect pozitiv, fiinţa care posedă acea caracteristică va avea un avantaj asupra altor membri ai populaţiei, fiind mult mai probabil să ajungă să se reproducă cu succes şi deci să împrăştie varianta îmbunătăţită a genei în fondul genetic al populaţiei.
  • Evoluţia e precum o tornadă lovind o groapă de gunoi şi asamblând un avion.
     O reformulare mai poetică a strawman-ului de mai sus, analogia cu tornada omite şi ea partea esenţială a evoluţiei: selecţia, favorizarea elementelor pozitive, păstrarea lor, şi „decartarea” celor negative. Să ignorăm pentru moment faptul că evoluţia nu are un scop finit bine definit, spre deosebire de tornada propusă în analogia aceasta, şi să adăugăm ceva similar selecţiei naturale, un mecanism care să selecteze şi să păstreze combinaţiile sau caracteristicile utile. De pildă, dacă două piese care se unesc în proiectul avionului se ating în timpul tornadei, atunci se vor lipi, şi nu se vor mai deplasa decât pentru a se aşeza în poziţia corectă. Pare exagerat, ştiu, dar este vina analogiei nepotrivite, care a omis tocmai elementul central al evoluţiei, pe care încerca s-o descrie.
     Aşa, acum, având şi o modalitate de a favoriza combinaţiile potrivite, să dăm drumul tornadei, şi să o lăsăm să acţioneze în voie. La fiecare aranjament nou, câteva din piesele viitorului avion se vor lipi, se vor aranja în poziţia corectă, şi vor rămâne astfel; nu va dura mult şi vom vedea cum tot mai multe piese se asamblează, se unesc, şi încetul cu încetul avionul va „evolua” în faţa ochilor noştri.
     Încă o dată, dacă scenariul aşa cum l-am prezentat pare deplasat, este doar datorită eşecului analogiei anterioare de a surprinde exact partea esenţială a evoluţiei.
  • Definiţia teoriei evoluţiei include Big Bang-ul.
  • Definiţia teoriei evoluţiei include abiogeneza.
  • Definiţia teoriei evoluţiei include ateismul.
  • Definiţia teoriei evoluţiei este că un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie.
  • Definiţia teoriei evoluţiei este că omul se trage din maimuţă.
     Nici una din toate acestea nu este corectă. Teoria evoluţiei e o teorie exclusiv biologică, care nu încearcă să explice fenomene fizice sau biochimice. Este o teorie ştiinţifică, nu una teologică sau filozofică, deci nu are tangenţe cu religia… deşi explicaţiile religioase ale variaţiei formelor de viaţă se „împiedică” frecvent de ea. Descrie schimbarea caracteristicilor, dar această schimbare este graduală, în nici un caz nu apare un individ dintr-o specie nouă dintr-una veche „peste noapte”, ci o întreagă populaţie se schimbă încetul cu încetul; în fine, antropocentrismul, definirea teoriei în raport cu specia umană, indică motivul principal al multora pentru atacarea teoriei: mulţi nu o fac pentru că ar avea ceva împotriva variaţiei caracteristicilor populaţiilor diverselor specii… ci datorită faptului că una din implicaţii este înrudirea omului cu celelalte primate. Asta este ceea ce îi deranjează !
     De remarcat că teoria evoluţiei descrie variaţia caracteristicilor unei populaţii, nu atinge direct nici măcar procesul de speciaţie, procesul de formare a unor specii noi, acesta fiind un efect al acestei variaţii. Dacă aceeaşi populaţie este împărţită în două, astfel încât variaţiile din fondul genetic al unei grupe să nu influenţeze cealaltă grupă, variaţii diferite se vor acumula în ambele populaţii, mai ales dacă cele două grupe sunt în medii diferite. Cu cât există mai multe diferenţe între cele două populaţii, cu atât mai greu va fi să se poată amesteca din nou, până când, după trecerea unei perioade de timp suficient de mari, cele două populaţii vor fi incompatibile genetic, rezultând două specii diferite.
     Trebuie reţinut că încadrarea biologică în cadrul unei specii nu este una fixă. Spre deosebire de mărcile de maşini, de exemplu, unde un autovehicul este fie produs de firma X, fie de firma Y, şi este sau modelul A, sau modelul B, atunci când este vorba de specie, nu există limite clare care să împartă indivizii într-o anumită specie sau în alta. Limitele speciilor sunt vagi, cu suprapuneri şi treceri graduale, ba mai mult, variază în timp. Exact aşa cum ar trebui să fie dacă speciile s-ar modifica, după cum spune teoria evoluţiei, dar complet opus modelului creaţionist, unde fiecare specie apare independent şi nu are legătură cu nici o altă specie.
     Exemplul cel mai elocvent este oferit de speciile-inel. Acestea sunt populaţii de indivizi al căror areal de răspândire are de obicei o formă inelară - de aici şi numele. De pildă, o populaţie de salamandre care găseşte condiţiile necesare la baza unui munte, dar nu urcă dincolo de o anumită altitudine. Pe măsură ce populaţia creşte, va ocupa o zonă tot mai mare de jur-împrejurul muntelui, întinzându-se în jurul acestuia, până când cele două „ramuri” ale suprafeţei pe care aceasta trăieşte se vor întâlni în partea opusă a muntelui. Şi aici apare problema: salamandrele dintr-o anumită regiune se pot reproduce cu succes cu cele din regiunea următoare, deci sunt din aceeaşi specie. Cele din a doua regiune se pot reproduce cu cele din următoarea regiune învecinată - în continuare, aceeaşi specie. Situaţia e aceeaşi pentru fiecare din zonele adiacente: salamandrele se pot reproduce între ele… dar cele de la vârfurile ramurilor, cele care au ajuns să se întâlnească după o separaţie de prea multe generaţii, nu se pot reproduce cu membrii „venind” din direcţia opusă !
     Altfel spus, A se poate reproduce cu B, B cu C, C cu D, D cu E - sunt aceeaşi specie. Dar A şi E nu se pot reproduce, şi deci sunt specii diferite. O imposibilitate care nu poate exista în modelul creaţionist, aceste specii-inel demonstrează cel mai bine speciaţia: A şi E sunt specii în curs de separaţie, iar indivizii din B, C şi D pot fi văzuţi pur şi simplu ca formele de tranziţie între cele două specii.
     Salamandra din exemplul de mai sus se numeşte Ensatina, cu habitatul în jurul munţilor din Valea Centrală din California. Au fost identificate nu 5, ci 19 populaţii, fiecare interfertilă cu cele din regiunile învecinate, evident, cu excepţia celor din ultimele regiuni populate. Se cunosc şi alte exemple de specii-inel, cele mai multe la păsări, dar au fost identificate şi plante prezentând această ciudată particularitate.
  • Dar apariţia unei specii noi nu a fost observată niciodată !
     Fals. În mod normal, formarea unei specii noi necesită zeci sau sute de mii de generaţii, deci într-adevăr durează o perioadă destul de lungă de timp. Dar acest lucru nu este obligatoriu. In cazul în care o populaţie este suficient de mică, variaţiile genetice se împrăştie în fondul genetic al populaţiei suficient de repede; dacă mediul este suficient de dur, selecţia naturală va fi foarte strictă, ducând la o evoluţie foarte rapidă. În aceste condiţii, speciaţia, formarea unei specii noi, poate avea loc în doar câţiva ani; în cadrul unui experiment, în 1971 câteva şopârle din specia Podarcis sicula au fost mutate pe o insulă pe care nu se găseau înainte. În doar 36 ani, şopârlele de pe insulă s-au modificat faţă de specia iniţială, prezentând un cap mai mare, o muşcătură mai puternică, şi formaţiuni noi la nivelul intestinului, inexistente la specia iniţială, pentru a face faţă unei schimbări de dietă de la insectivoră la predominant vegetariană. Alte exemple de speciaţie includ o specie nouă de ţânţari care s-a separat din specia Culex pipiens, modificându-şi comportamentul pentru un ecosistem bazat pe sursele de apă din liniile de metrou londoneze, fiind astăzi diferită genetic de specia iniţială; o specie de Mimulus endemică pe deşeurile unei mine de cupru care nu exista înainte de 1859, şi numeroase alte cazuri. De fapt, există atât de multe cazuri de speciaţie, în laborator sau în natură, încât biologii deja diferenţiază mai multe tipuri de speciaţie.
  • Dar în exemplele alea şopârla a rămas tot şopârlă, ţânţarul - tot ţântar, iar cintezele lui Darwin au rămas tot cinteze ! N-au evoluat deloc !
     S-au schimbat ? S-au produs modificări în dimensiunile craniului, în comportament, în dimensiunile şi forma ciocului. Atunci au evoluat. O specie este definită ca fiind „un grup de organisme capabile să se reproducă între ele şi să producă urmaşi fertili.” Iar în cazurile discutate, şopârla sau ţânţarul respectiv nu mai pot să se încrucişeze cu indivizi din specia iniţială, au apărut prea multe diferenţe genetice. Au apărut caracteristici noi, inexistente la specia-mamă, iar acestea caracterizează şi deosebesc specia nouă de cea veche din care provin.
     În plus, dacă „o şopârlă rămâne tot o şopârlă”, atunci, aplicând acelaşi standard, s-ar putea spune că nici omul n-a evoluat, ci a rămas tot o primată, şi tot un mamifer; dar aici deja e o confuzie din partea creaţionistului în privinţa a ce înseamnă „evoluţie” şi „speciaţie”.
  • Există două feluri de evoluţie, microevoluţie şi macroevoluţie.
     „Micro-” şi „macro-evoluţia” sunt lucruri diferite, cu sensuri diferite, dar având la bază exact aceleaşi procese de schimbare graduală. Microevoluţia este schimbarea în cadrul unei specii, iar macroevoluţia - schimbare la nivel de specie ( speciaţie ) sau chiar mai mare. Macroevoluţia este doar microevoluţie cumulată. Creaţioniştii folosesc uneori trucul de de a încadra toate modificările observate şi demonstrate la „microevoluţie” şi de a susţine că macroevoluţia „nu a fost observată”, dar atunci când fac asta fie nu ştiu nimic despre exemplele de speciaţie observate, fie sunt sunt nevoiţi să redefinească macroevoluţia ca fiind „schimbare dincolo de gen”, apoi, când li se prezintă şi aceste cazuri, să urce tot mai sus în încadrările cladistice, la nivel de familie sau ordin, omiţând că singura încadrare obiectivă din cadrul biologiei este specia. Restul, de la gen la regn, sunt doar construcţii arbitrare, convenţii pentru uşurarea clasificării. Dacă o specie se poate separa în alte două specii, atunci nimic nu poate împiedica aceste specii să se diferenţieze suficient de mult încât să fie la un moment dat încadrate în ordine sau chiar sau clase diferite. A accepta microevoluţia dar dar a nega macroevoluţia este totuna cu a accepta că un om e capabil să meargă câţiva metri, dar a susţine că o plimbare de un kilometru este imposibilă.
  • Nu, nu ! microevoluţia este schimbarea în cadrul soiului, iar macroevoluţia - un soi care devine alt soi. Or, aceasta nu este observată niciodată !
     Ah, da, „soiul”, fenomenala construcţie creaţionistă bazată pe interpretarea biblică, care se vrea un fel de încadrare taxonomică alternativă; cum ar veni, un soi conţine mai multe specii care, chiar dacă evoluează, rămân totuşi „acelaşi soi”. Un fel de limitare sau o barieră a evoluţiei, una care să împiedice evoluţia dincolo de un anumit nivel. Din păcate, până în prezent nici un creaţionist nu a reuşit să definească termenul. Aşadar, dacă chiar cei ce-l propun sunt incapabili să ne spună exact ce este acela un „soi”, sau cum îl putem recunoaşte, ei cum ar putea şti că evoluţia unei anumite specii nu a depăşit şi nivelul soiului ?
     Foarte simplu: creaţioniştii nu vor să îl definească clar, pentru că realizează că orice definiţie ar oferi, se vor găsi cu uşurinţă exemple care să demonteze afirmaţia. Dar ei preferă să-l ţină aşa, vag, nedefinit, pentru a-l putea folosi ca pe un pretext de a respinge orice exemplu li s-ar prezenta. „Soiul” acesta nu este altceva decât un mod mai frumos de a-şi băga degetele în urechi ca să nu audă ce li se spune.
     Din păcate pentru creaţionişti, se poate demonstra uşor că aceste „soiuri” nu există. Ar fi necesară existenţa unui set de cromozomi care să codeze trăsăturile caracteristice „soiului”, iar acest set de cromozomi să fie blocat, să nu poată suferi nici o mutaţie, pentru a menţine fixe limitele soiului. În realitate, există un singur genom, un singur set de cromozomi care determină toate caracteristicile unui animal, iar acest set permite evoluţia atât în cadrul speciei, cât şi dincolo de aceasta. Aşadar, nu există nimic care să împiedice divergenţa tot mai mare a două specii provenind din acelaşi strămoş.
  • Teoria evoluţiei spune o maimuţă a născut un om.
  • Evoluţie înseamnă pisici care fată căţei.
     Un alt strawman. Teoria evoluţiei descrie schimbări graduale. Chiar şi după ipoteza echilibrului punctat, propusă de Gould, conform căreia o specie este în echilibru, suferind puţine modificări, până în momentul unei schimbări a mediului, moment în care evoluţia se produce brusc, până la găsirea unui nou echilibru, acel „brusc” se referă la perioade de timp geologice, reprezentând zeci sau sute de mii de ani; din punct de vedere biologic, chiar şi această evoluţie rapidă este în continuare graduală.
     În realitate, dacă o maimuţă ar naşte un om, sau dacă un individ dintr-o specie ar naşte indivizi dintr-o altă specie diferită, ar însemna că specii noi pot apărea printr-un alt mecanism decât cel al schimbărilor graduale acumulate la nivelul populaţiei, adică altfel decât prin evoluţie. Deci, dacă s-ar produce fenomenul despre care creaţioniştii spun că ar confirma teoria evoluţiei, acesta ar infirma teoria evoluţiei !
     Din acelaşi motiv, „crocoraţa” despre care creaţioniştii spun că ar avea nevoie „evoluţioniştii” pentru a demonstra teoria evoluţiei ar trebui căutată de fapt de creaţionişti: o asemenea himeră obţinută prin mixarea caracterelor a două grupe depărtate nu va dovedi evoluţia, o va infirma ! „Crocoraţa” adevărată ar arăta cu totul altfel: raţele nu au evoluat din crocodili, nici crocodilii din raţe; cele două au un strămoş comun, strămoşul comun al taxei crocodililor şi al taxei dinosaurienilor ( din care fac parte şi păsările ), iar ca aspect nu aminteşte prea mult de raţă; probabil semăna destul de bine cu un Phytosaur, care, după unii experţi, pare să fie printre cele mai apropiate rude ale acestui strămoş comun.
     Taxonomia lumii vii se aseamănă destul de mult cu ierarhia de directoare şi subdirectoare folosită în computere. O grupă poate să dea naştere mai multor grupe, adică poate conţine mai multe „subdirectoare”, dar fiecare din ele va rămâne pentru totdeauna în categoria mai mare şi în toate supra-grupele care conţin grupa-mamă. Astfel, o pisică este un mamifer din ordinul Carnivora, subordinul Feliforma, familia Felidae, dar indiferent în câte grupe, sau taxe, se va ramifica această specie, toate acestea vor rămâne întotdeauna vertebrate, mamifere, Carnivore, Feliforme şi Felidae. Aşadar, o feliformă care să nască o caniformă ar încălca teoria evoluţiei, deşi creaţioniştii susţin că acest fenomen ar fi necesar pentru a o confirma.

     Pretenţia că „evoluţia necesită un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie” se datorează modelului greşit al evoluţiei imaginat de creaţionişti, foarte diferit de cel real. După cum am văzut, creaţioniştii îşi imaginează că speciaţia are loc prin desprinderea spontană a unei specii diferite din specia iniţială, uneori printr-un singur individ din altă specie, total diferit de părinţii lui. În realitate, toate transformările sunt graduale:

     În modelul evoluţionist, nu există nici un punct anume în care o culoare se termină şî începe cealaltă. Fiecare pixel îşi schimbă culoarea insesizabil faţă de cei din jurul lui, încât schimbarea nu este vizibilă cu ochiul liber; abia după câteva zeci sau sute de „generaţii”, adică de pixeli consecutivi, este evident că nu mai e vorba de aceeaşi culoare.
     Ar putea oare un creaţionist să spună care este „veriga-lipsă” dintre albastru şi galben ? şi la ce coordonate se găseşte ea ? Sau dintre galben şi verde ? Între galben şi roşu, sau galben şi mov ? Ce pot face ei este să indice un punct complet arbitrar, dar şi acel punct ar fi aproape identic cu cei de dinaintea lui şi cu cei ce urmează după el, în nici un caz nu începe de acolo o culoare complet diferită !
  • Dacă încrucişăm un cal şi un măgar, obţinem un catâr; acesta este însă steril, deci un „drum închis” pentru evoluţie; aşadar, speciaţia este imposibilă !
     Doar dacă teoria evoluţiei ar presupune speciaţia ca fiind rezultatul hibridizării a două specii distincte. Dar nici un biolog nu a propus hibridizarea ca fiind originea speciilor noi ! O specie se va separa în două specii distincte datorită altor factori, separaţie geografică de pildă, în nici un caz pentru că două specii distincte s-ar hibridiza !
     Că tot veni vorba… din punct de vedere biologic, calul şi măgarul sunt specii distincte, dar care nu s-au separat de suficient de mult timp încât să devină complet sterile una faţă de cealaltă. Dar din punct de vedere creaţionist, unde lucrurile sunt văzute în alb şi negru, „din acelaşi soi” ( complet fertile între ele ) sau „din soiuri diferite” ( complet sterile între ele ), catârul este un paradox. Unde ar încadra creaţioniştii calul şi măgarul ? în acelaşi soi, sau în soiuri diferite ?
  • Dacă omul se trage din maimuţe, de ce mai există maimuţe ?
     Din acelaşi motiv pentru care încă există europeni, deşi americanii provin din englezi, care sunt o subcategorie a europenilor. Nu toţi europenii au plecat în America. Şi nu toate maimuţele au fost puse în faţa condiţiilor de mediu care au obligat o populaţie de maimuţe să renunţe la viaţa arboricolă şi să se adapteze la condiţiile savanei.
  • De ce nu evoluează şi azi maimuţele în oameni ?
     A se vedea argumentul anterior. Acum câteva milioane de ani, datorită schimbărilor de climă, pădurea tropicală a început să se retragă în faţa savanei. Maimuţele din regiunea respectivă au fost confruntate cu pierderea habitatului, ceea ce pentru majoritatea a insemnat extincţia. O mică parte din ele însă s-au adaptat treptat la noile condiţii, şi în decurs de câteva milioane de ani au suferit modificări precum trecerea la poziţia bipedă, pierderea blănii, creşterea capacităţii craniene, şi în cele din urmă, au dus la apariţia lui Homo sapiens.
     Maimuţele din ziua de astăzi trăiesc în jungla ecuatorială şi sunt adaptate la acest mod de viaţă, deci de ce ar evolua pentru a se adapta la alt mediu, în care nu trăiesc ?
  • Străbunicul meu n-a fost maimuţă !
     Dacă prin „maimuţă” creaţionistul se referă la categoria parafiletică care exclude genul Homo, atunci, într-adevăr, străbunicul nu a fost o maimuţă. Nici nu ar fi putut fi, a fost necesar să treacă câteva zeci sau sute de mii de generaţii pentru acumularea a suficient de multe schimbări graduale de la o primată asemănătoare unui cimpanzeu până la Homo sapiens. Nici vorbă de câteva generaţii !
     Iar dacă creaţionistul se referă la termenul mai corect de „primată”… prin definiţie, Homo sapiens este o primată, la fel cum este un mamifer placentar, un vertebrat şi un metazoar, adică un animal. Dacă străbunicul lui nu a fost primată, sau mai rău, nu a fost nici animal, sau dacă creaţionistul pretinde că el nu este încadrat astfel, atunci nu poate fi om, iar biologii din întreaga lume ar fi foarte interesaţi să îl studieze cu multă atenţie, pentru a determina dacă este plantă, ciupercă sau poate un descendent al bacteriilor.
  • Eu nu sunt primată ! nu arunc fecale, nu stau în copaci, nu mă comport ca o maimuţă !
     Din păcate, încadrarea într-un gen sau altul nu se face pe baza unei descrieri ridicole a comportamentului, ci pe baze mai obiective.
     Aşadar, dacă creaţionistul nostru are celule cu nucleu, este eucariotă; dacă este heterotrof şi a trecut, ca embrion, prin stadiul de blastulă, este un animal; dacă are craniu, mandibule şi coloană vertebrală, este un vertebrat gnatostom; dacă a fost născut viu într-o placentă şi mama sa l-a hrănit ( sau ar fi putut să îl hrănească ) cu lapte produs în glandele mamare, este un mamifer. Oricât ar fi de indignat un creaţionist de idee, aceste caracteristici exclusive ale fiecărei categorii sunt ceea ce definesc încadrarea unui individ, sau a unei specii, într-un anumită taxon !
     O dată ajunşi aici, creaţionistul poate analiza cu atenţie toate mamiferele placentare; există un singură încadrare posibilă pentru o specie hemochorială, fără coadă, cu dietă omnivoră, cu mâini cu degete opozabile, cu unghii la degete, care trăiesc în grupuri şi posedă un creier foarte dezvoltat: în grupul primatelor, mai precis, în familia Hominidae. De altfel, ceilalţi membri ai familiei „Hominidae”, orangutanul, gorila şi cimpanzeul, au fost incluşi aici tocmai pentru că aveau „caracteristici asemănătoare celor umane”; aşadar, cum ar putea să fie exclus tocmai omul din acest grup ?
     ( În plus, dacă-mi este permis, ceea ce fac foarte mulţi creaţionişti atunci când sunt prezentaţi cu argumente ştiinţifice care nu le sunt pe plac aminteşte destul de mult de „aruncatul cu fecale”… ce-i drept, nu la propriu, dar în sensul figurat exact asta fac… )
  • Cazul fluturelui Biston betularia din Anglia nu demonstrează evoluţia. Fluturele a rămas tot fluture !
     Cazul fluturelui Biston betularia este unul excelent pentru demonstrarea forţei selecţiei naturale. Fluturele respectiv ( nocturn ) prezintă două forme, care diferă prin colorit: majoritatea fluturilor erau deschişi la culoare, şi o mică parte prezentau o mutaţie care ducea la un exces de melanină, deci la un colorit foarte întunecat. În timpul zilei, fluturii aşezaţi pe copaci pot fi atacaţi de păsări, dacă acestea îi observă. Şi, evident, pe o scoarţă deschisă la culoare, un fluture negru este mult mai vizibil, aşadar, aceştia erau mult mai frecvent atacaţi - selecţia naturală le limita numărul. O dată cu revoluţia industrială a crescut foarte mult poluarea; funinginea produsă prin arderea unor cantităţi foarte mari de cărbune s-a depus pe scoarţa copacilor, întunecând-o. Astfel, caracteristica până acum favorizată a devenit dintr-o dată un dezavantaj, fluturii deschişi la culoare au devenit mai vizibili decât cei întunecaţi, iar păsările au început să îi atace mai mult pe aceştia. Astfel, în doar câteva zeci de ani, mutaţia pentru culoarea închisă a devenit dominantă în populaţie, iar fluturii deschişi la culoare au ajuns să reprezinte doar o mică parte a populaţiei.
     Este acesta un caz de evoluţie ? Fireşte: a avut loc o variaţie a caracteristicilor ereditare a populaţiei. O alelă care reprezenta o minoritate a ajuns să reprezinte o majoritate. O populaţie de fluturi predominant albi a devenit, în decursul câtorva ani, o populaţie de fluturi predominant negri. Fireşte, pentru creaţionişti, în viziunea cărora evoluţia înseamnă „ceva devenind cu totul altceva”, iar o schimbare trebuie să implice un salt realizabil în vreun milion de generaţii, altfel „nu e evoluţie”. Dar pentru orice persoană deschisă la dovezi, acest fluture demonstrează limpede funcţionarea selecţiei naturale, şi capacitatea acesteia de a favoriza sau de a îndepărta o anumită caracteristică din populaţie.
  • Dar fluturii aceştia nici nu stau pe trunchiurile copacilor ! Pozele care-i prezintă astfel sunt trucate !
     Din nou creaţioniştii au auzit vag ceva şi resping toată dovada pentru că ei nu au înţeles exact despre ce e vorba.
     În primul rând, aş fi curios, în imaginaţia creaţioniştilor, cam unde se aşează un fluture nocturn peste zi ? Oare trage la hotel ? se ascunde sub apă ? sapă vreo vizuină ? Afirmaţia este pur şi simplu falsă: studiu după studiu au găsit aceşti fluturi fie pe copaci, fie pe ramurile copacilor. Pe scoarţă, nu pe frunze sau în alte părţi.
     Iar în privinţa trucării fotografiilor, o echipă de entomologi care au efectuat nişte studii în privinţa populaţiei au realizat şi nişte fotografii pentru a exemplifica camuflajul fluturilor în contrast cu scoarţa copacilor din zone mai afectate de poluare, sau dimpotrivă, fără asemenea urme de poluare. Pentru o calitate mai bună a fotografiilor s-au folosit fluturi morţi, lipiţi în locurile şi condiţiile cele mai adecvate. Asta pentru că fluturii nu sunt foarte înţelegători, şi nu se aşează, la comandă, în locurile cele mai propice realizării unor fotografii. Acestea reprezintă exact ceea ce se găseşte în natură, iar „trucarea” a fost un artificiu necesar pentru realizarea unor fotografii mai bune, fără a influenţa cu ceva studiul în sine, sau concluziile acestuia.
  • Dar cum ar putea apărea caracteristici noi ? la ce e bun o jumătate de ochi, sau o jumătate de aripă ?
     Conceptul de complexitate ireductibilă va fi aprofundat ulterior. Deocamdată, ajunge să spunem că, din nou, creaţioniştii încurcă lucrurile: evoluţia unui ochi nu înseamnă că apare din senin o secţiune de, să zicem, o sutime dintr-un ochi „normal”, apoi încă una, şi tot aşa, până când în final piesele puzzle-ului se combină şi apare un ochi întreg. Aşa, un ochi doar parţial format este, evident, nefuncţională. La fel dacă creaţionistul îşi imaginează apărând întâi o retină, apoi o cornee, apoi muşchii… şi tot aşa, parte după parte a unui ochi complex. În realitate, procesul a început cu formarea unei structuri foarte simple, o celulă fotosenzitivă, care a devenit gradual, conform teoriei evoluţiei, tot mai complexă, transformându-se încetul cu încetul într-un ochi „întreg”.
     De altfel, ce este un „ochi întreg”, la care să raportăm acea „jumătate de ochi” ? Ochiul unui şoim ? poate ochiul crevetei-călugăriţă, cel mai fenomenal analizator vizual din lumea animală ? în acest caz, ochiul uman este „o jumătate de ochi”, dar evident este foarte util ! Sau poate ochiul uman să fie „ochiul întreg” ? atunci, ochiul unui amfibian sau poate al unui peşte este „jumătatea de ochi”, dar în mod cert şi acesta este foarte util posesorului lui. Putem considera un ochi şi mai simplu, cel al unui melc de pildă, capabil să perceapă o imagine nefocalizată, dar şi acesta este util micii moluşte, permiţându-i să se orienteze sau să detecteze apropierea unui prădător. Un ochi chiar mai simplu, precum cel al planariei, capabil să deosebească lumina de întuneric şi într-o mică măsură şi direcţia luminii este şi el util pentru orientare şi pentru reglarea ritmurilor biologice.
     În mod similar, o jumătate de aripă este utilă animalului chiar dacă acesta e incapabil de zbor; încă o dată, care este „aripa completă”, din care să considerăm doar jumătate ? aripa şoimului ? a albatrosului ? O găină este un zburător execrabil, şi totuşi aripile îi sunt foarte utile la fugă: mişcările aripilor îi dau un plus de viteză. Struţul nu poate zbura, dar este un alergător foarte bun, iar aripile îl ajută la menţinerea echilibrului. În plus, aripile pot juca şi alte roluri în afara funcţiei de zbor - struţul îşi poate acoperi cu aripile picioarele, care au pielea expusă, pentru termoreglare. Şi aproape toate păsările folosesc aripile pentru a-şi acoperi ouăle atunci când clocesc.
     Aşadar, 50% dintr-un organ este bun la ceva: dacă toţi ceilalţi membri ai populaţiei au doar 49% din acesta, cel care are 50% are un avantaj !
  • Dar chiar Darwin a recunoscut că ochiul nu a putut evolua.
     Într-adevăr, faimosul citat al lui Darwin… mai bine-zis, faimosul qoute-mine creaţionist. Demontarea a fost făcută şi în alt articol:
„…folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui: „Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.
  • Cum s-au descurcat primii oameni, până să le evolueze ochii ?
     Acest strawman grosolan este pur şi simplu o întrebare aruncată pe negândite, de obicei din dorinţa de a schimba subiectul sau pentru a-şi sufoca adversarul cu întrebări. După ce cu câteva minute înainte creaţionistul ştia că „teoria evoluţiei zice că omul se trage din maimuţă”, dintr-o dată uită asta, şi consideră că omul provine din amoebe sau bureţi, şi a avut nevoie să evolueze ochiul în mod independent. Maimuţele deja au ochi, cum de altfel au toate mamiferele, reptilele şi amfibienii, care au evoluat din peşti, la rândul lor având ochi - asta o poate verifica orice creaţionist !Aşadar, dacă omul este descendent din maimuţe, evident că a moştenit ochii, membrele, sistemul de reproducere sexuat, şi toate caracteristicile deja prezente la acestea !
  • Primul individ dintr-o specie nouă nu ar avea un partener cu care să se reproducă, condamnând astfel specia la moarte.
     Asta ar fi valabil doar dacă un individ dintr-o specie ar naşte subit un individ dintr-o specie total diferită. Dar am văzut puţin mai sus că nu se întâmplă aşa. Evoluţia afectează populaţiile, nu indivizii, şi schimbările sunt graduale. Nu apare o specie nouă peste noapte, ci întreaga populaţie se schimbă gradual, de-a lungul a sute sau mii de generaţii; şi în cadrul fiecărei generaţii, orice individ din populaţie se poate reproduce cu succes cu oricare membru de sex opus al populaţiei respective.

[ Va urma ]

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

14 comentarii:

  1. De acord pana la un punt cu ce spune, evolutionismul, numai ca s-a constata, de exemplu la nivel genetic, un copil provenit dintr-o familie, in care unul dintre soti are, diabet sa spunem, sansa ca si copilul sa mosteneasca boala sunt de 50%, in cazul cancerului, sansa de a mosteni predispozitia, sunt cam tot de 50%, iar aceste lucruri se vor transmite mai departe in generatii, parintii nu au avut cancer, dar a facut copilul, fiindca a mostenit gena unei bunice, in aceste cazuri nu prea functioneaza selectia. Unde e hiba?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cremene, mersi. O să discut întrebarea la articolul de mâine; un răspuns aşa, pe scurt: selecţiei nu-i pasă dacă mori la 40 de ani de cancer, sau la 90 ani pentru că ţi se rupe coarda de alpinism. Dacă faci câţiva „pui” până atunci, se cheamă că ai avut gene suficient de bune încât să ajungi la vârsta reproductivă. Altceva nu mai contează.

      Ștergere
    2. Faptul ca exista unele boli ca diabetul sau cancerul care pot sau nu sa se transmita urmasilor nu opresc selectia. Altfel nu am fi ajuns aici, insulina fiind descoperita de un roman destul de recent iar cancerul neavand leac inca. Acestea sunt boli recente, nutritionale ar putea fi numite, insa acum 2000 de ani cand speranta de viata era de 30 de ani incidenta acestora era practic inexistenta. Probabil erau alte boli ereditare si unele au dus la disparitia unor linii de indivizi dar nu opresc evolutia. Exista deja indivizi imuni la HIV.

      Felicitari pentru articol B.

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Răspunsuri au apărut şi aici, la comentarii, acum „argumentul” este discutat şi aici.

      Ștergere
  3. Pai fiecare specie are indivizi care nu-s capabili sa transmita genele corespunzatoare. Generatiile acelea sunt condamnate la extinctie. Genele defecte, care produc cancer si diabet, condamna la moarte linia de descendenti si astfel indivizii afectati nu ajung sa perpetueze specia pe termen lung. Deci bunica a avut cancer, nepotul are si el si este foarte posibil ca nepotul sa incheie lantul de perpetuare a genenelor defecte. Selectia naturala are alte standarde.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu cred ca nu-i chiar greu de convins creationistii, fireste cu cei rationali putem discuta, cu fanaticii nu prea, in fata nebuniei nu prea ai argumente. Avem la indemana adevarul, creationistii cred ca ori ca planeta a fost facuta acum 6000 de ani ori ca era ca si marte si acum 6000 de ani D-zeu a creeat viata.
    Eu zic ca este o treaba usoara sa-i convingem, in general nu se prea gasesc materiale ca sa explice poporului in limbajul lui argumentele si dovezile.
    In primul rand diferenta intre cei 6 milenii cu viata sustinuta de creationisti sau varianta evolutionista de 3,5 miliarde de ani este ceva simplu, aici nu vorba sa comparam doua cifre si una sa fie cu 10% mai mare, adica o diferenta minima, pur si simplu cele 3,5 miliarde de ani sunt de 583 333 ori mai mare, este ca si cand ai compara un mar cu Hotelul Intercontinental si am avea dificultati sa stabilim diferentele.

    Daca un creationist cauta dovezile pe pamant cum ca lumea ar avea 6 milenii de viata ar observa ca dovezile povestesc cu totul alta istorie.
    Argumentele sunt destule sper sa am timp sa revin maine si sa insir cateva.

    o zi buna la toti ! crestini si liberi cugetatori.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ideea era ca nu conteaza ca esti predispus la o boala care te afecteaza dupa ce ai trecut de varsta la care faci copii. Deci toti stramosii mei puteau sa moara de cel mai fioros cancer, daca il faceau dupa ce-si faceau copiii linia descendenta era la fel de buna ca una in care toti mor la 150 de ani. Pentru evolutie e irelevant de ce mori sau ce boli ai, e relevant doar cati copii faci.

    RăspundețiȘtergere
  6. Dovezi care sa le inteleaga orice creationist normal sau cel putin are material de gandit.

    1. Daca ar fi existat un potop universal, am fi gasit pe coloana geologica in primul rand activitatea geologica inainte de creatia vietii si apoi un strat enorm de gros uniform si gasit peste tot in lume, apoi alte cateva straturi subtiri de la potop incoace. Asa ceva nu exista.

    2. O masiva indundatie ar fi lasat urme adanci in geologia pamantului, retragerea unor curenti de mari dimensiuni, latime si adancime, spre locurile mai joase (oceane) fluidul modeleaza pamantul specific, toti stim cum arata o delta. Curentii, cand se lovesc de obstacole fizice pe care nu le pot matura depun, inintea lor un fel de nod de aluviuni, deci ar trebui sa avem in fata muntilor asemenea noduri uriase, cea ce nu exista.

    3. Uite, daca studiezi ghetarii vei vedea ca sunt formati pe straturi datorita abundentei zapezii iarna si mai mult praf vara, daca intr-un anumit an a avut loc o eruptie masiva analizele din laborator gasesc in stratul corespunzator praf de cenusa vulcanica in cantitate mare, pt. ca in anul respectiv au existat in atmosfera milioane de tone de cenusa vulcanica. Problema este ca gasim ghetari cu 800 mii de straturi iar sub ei gasim roci care au in componenta lor viata fosilizata.

    4. Daca sustii ca a existat potopul si actualul relief a fost modificat de el, deci avem un relief de 5000 ani, cum de gasim pe glob peste 100 de urme de lovituri de meteoriti si asteroizi, unii dintre ei de mari dimensiuni, pe care orice specialist in fizica sau balistica, care ti-ar face un calcul, ti-ar arata ca o parte dintre ei au facut cataclisme uriase regionale sau planetare. Nu se putea ca in 5000 de ani sa ne loveasca toate aceste corpuri de mari dimensiuni, unele lovituri au avut efectul de ordinul a zeci de mii de bombe atomice. http://en.wikipedia.org/wiki/Category:Earth_Impact_Database

    RăspundețiȘtergere
  7. 5. Daca te uiti cu bagare de seama flora si fauna pe pamant nu-i deloc uniforma, este foarte adaptata la tot felul de regiuni si zone climatice specifice. Gasesti mii de ecosisteme cu plante si animale specializate nu numai pt. clima respectiva dar sunt toate facute un puzzle local. Gasim relicve vii ramase izolate in anumite zone de la ultimele glaciatiuni (ursii in anzi), pinii in peninsula iberica sau pe insule ecosisteme diferite. Daca ecosistemele evoluau in 5000 de ani asa de repede am fi putut observa asta in ultimii 180 de ani de cand oamenii de stiinta analizeaza cu creionul in mana plantele si animalele, sau am fi gasit de ex. mari diferente intre oasele de animale consumate gasite in gunoiul aruncat de oamenii din orasele antice si cele de azi, 2500 ani sunt jumatatea la 5000, or ele sunt identice cu cele de azi.

    6. Metodele de datare sunt multiple, toate cu aproximatie coincid, sunt metode cronografice, astronomice si fizico-chimice (puteti cauta in internet). La fel cum un criminal lasa urme pe care un specialist le poate interpreta, fenomenele geologice au lasat urme infinit mai mari cantitativ.

    7. La geologie insulele sunt impartite in insule continentale si insule vulcanice. Daca te uiti, fauna lor difera enorm, dar corespunde intr-o ordine logica. Insulele continentale s-au desprins din continent, se poate calcula cand s-a intamplat, au o fauna cu animale mai mari si evoluate diferit de cele de pe continent, iar insulele vulcanice in functie de vechimea lor si distanta de tarm, au mici animale daca sunt foarte aproape de continent si doar pasari si testoase daca sunt la mii de km distanta.

    8. Poti analiza roca moale a piramidelor au suferit agresiunea omului dar si a intemperiilor, dar mai bine ca sa vezi eroziunea naturii si sa o masori cu ochiul liber uita-te la monumentele numite obelisc, au cateva mii de ani, eroziunea este minima, dar vizibila la o analiza atenta. Acum daca asa se erodeaza roca in cateva mii de ani, cativa milimetri, cat timp le-a trebuit unor cosuri vulcanice sa se erodeze pt. ca unele arata jalnic, ca un dinte? Putem gasi la baza zeci sau sute de milioane de tone de moluz, de fapt il putem gasi la toti muntii.

    RăspundețiȘtergere
  8. 9. Toti stim ca recifele de coral cresc incet, cativa mm pe an si doar in temperatura tropicala, cum putem explica depozite de coral fosil de sute de metri grosime in zone reci, cand au avut timp sa creasca?

    10. Toate pesterile se formeaza in mediu aerian, la fel si stalactitele, care cresc cu 0.5 cm secol, exista pesteri sub nivelul marii cu stalactite, ba chiar s-au gasit schelete si unelte primitive in ele, in timpul glaciatiunilor nivelul marii era mai scazut. O pestera se mareste cu cativa mm pe milieniu, in functie de roca si de precipitatii, bacterii etc. O istorie scurta de 6000 de ani cu potop fara glaciatiuni de zeci de mii de ani si repetate de multe ori nu ar putea explica aceste formatiuni.

    11. Potopul ar fi inecat creaturile aeriene fauna marina uriasa trebuia sa ramana in viata, in plus geologii spun ca 90% dintre speciile care au existat pe pamant si pe care ei le gasesc, au diparut, dificil de crezut ca ar fi putut exista ecosisteme asa de puternic populate si enorm de variate, adica sa fi trait toate in acelasi timp.

    12. Geologii estimeaza ca masa vegetala reprezinta 3% din masa de carbune fosil, cum explicam o masa vegetala de 30x mai mare la potop ?

    13. Alt argument este paleomagnetismul, toti am vazut o busola care se indreapta catre poli, rocile topite care contin minerale feromagnetice iau pozitia polilor apoi se solidifica in pozitia originala, dar cum polul magnetic variaza in milienii cu destui km putem aprecia diferentele si cand s-au format, nu au toate aceiasi orientare. Nu mai zic ca la 600-900 mii de ani magnetici se inverseaza, iar insulele vulcanice sunt formate din mii de eruptii care arata orientari diferite, tot asa se poate vedea deriva continentelor, dorsala atlantica, (demonstrata de Drummond Matthews si Frederick J. Wine) adica daca oceanul atlantic creste cu cativa cm pe an impingand continentele asta inseamna ca ar trebui ca fundul oceanului sa fie ca o zebra fiecare portiune care corespunde unui ciclu magnetic.

    14. Straturile geologice sunt bine definite nu gasim animale contepmorane in devonic carbonifer si invers, poti argumenta ca nu gasim oameni pt. ca erau putini, dar celelalte mamifere chiar in ziua de azi numara sute de milione pe generatie, cum este posibil sa nu se amestece? Ecosistemele au si ele logica lor, animalele pradate sunt adaptate bine la pradatori, daca te uiti in devonic, in ocean pradatorii sunt teribili, adevarate oceane ale infernului, iar victimele au si ele platose de os groase. Nu poti amesteca tranozaurus rex cu elefantii, Meganeura (libelula gigantica de 75 cm ) cu vrabiile. Ba chiar anumite straturi care corespund perioadelor cand continentele erau deja despartite au dinozauri specifici, vezi america sau antarctida.

    RăspundețiȘtergere
  9. 15. Daca petrolul este de origine organica este imposibil sa se fi format din masa animalelor moarte la potop, este infinit mai mult decat masa animalelor, in fiecare zi extragem 12 milioane de tone(85 milioane barili) la aceasta extragere mai avem pt. 41 de ani si asta in conditiile in care cea mai mare parte din petrol nu se poate extrage pentru ca este prea vascos sau este nisip asfaltic.

    16. Arborii in prezenta statiunilor reci-calde formeaza inele, toti am citit despre arbori cu mii de inele, ce ne facem cand gasim arbori fosilizati cu mii de inele, adica inainte de potop a existat mii de ierni, in plus majoritatea creationistilor cred ca pe atunci nu exista iarna.

    17. Pretentia unor pastori de tara care sustin ca pot contrazice marii specialisti ai lumii in domeniile lor intra in ridicol, este ca si cand pastorii ar da indicatii mult mai calificate decat inginerii de la NASA, celor care fabrica F-22, sau firmelor de inalta tehnologie din Silicon Valley. Geologii sunt la fel de buni in domeniul lor ca si cei care fac transplante de inima si nici un profan nu intra in sala de operatii sa dea lectii unei echipe de doctori specialisti.

    18. Majoritatea argumentelor creationiste sunt infantile, bune doar pentru publicul profan, care nu are multa informatie si caruia ii place sa se autoamageasca povestind argumente stiintifice de acum 100 de ani sau nu au instrumente de gandire rationala. Pacatul celor care cred in existenta reala a unui potop universal este ca au citit si ascultat informatii doar din surse religioase. Un fel de ghetou informational, este ca si cand ai citi doar biblioteca facultatii de studii politice Gheorghiu Dej si vrei sa te formezi ca analist politic obiectiv.

    Suntem la capitolul Creationismul Stiintific, amicul Ianis m-a rugat sa asez material pentu ca lumina sa lumineze, iar acest capitol este strans legat de potop. Daca ar fi sa cautam evidentele materiale si ce ne spun ele, ar trebui sa ne indoim de existenta acestui eveniment sau cel putin sa luam in seama anumite dovezi. Pentru ca fiecare om se considera o persoana obiectiva, sincera si rationala. Mereu exista posibilitatea ca o dovada materiala sa fie interpretata gresit, dar matematic este putin probabil ca multe dovezi sa le interpretam gresit si toate sa coincida ca un lant de evenimente, intamplare nu poate sa fi existat daca prea multe dovezi spun contrariu.

    19. Daca ar fi existat o inundatie de mari dimensiuni ar fi trebuit sa existe un strat pe toata suprafata pamantului plin cu roci de mari dimensiuni rotunjite, ca cele pe care le gasim in rauri. Cea ce nu gasim.

    20. Daca ar fi existat o mare inundatie ar fi trebuit sa gasim urmele ei respectand Legea lui Stokes, adica corpurile mari si grele jos iar cele usoare sus, cea ce nu gasim. Cu alte cuvinte daca invartim ciorba sau ciulamaua intr-o oala niciodata nu se va aseza sub forma de tort pe straturi (cu bomboanele sus) in cazul ciorbei cu cartofii plutind sau bucatile de carne mari din ciulama, la suprafata. Pe pamant gasim straturi inferioare dintr-un material fin, iar deasupra lor bucati mari, o piatra mereu se duce la fund, exceptie daca stratul fin este deja solid, la potop nu avea cum sa fie.

    RăspundețiȘtergere
  10. 21. Ar fi trebuit sa exista o modulatie a pamantului de mari dimensiuni in directia in care s-a scurs apa, cea ce nu gasim, modulatia pamantului este diferita daca apa are mult volum, km cubi si mari cantitati de energie (viteza mare), adica, una sunt urmele pe care le lasa o ploaie normala si alta este sa se rupa portile de fier. “izvoarele adancului celui mare”

    22. In ziua de azi segregarea fosileleor este absoluta, nu exista nici un caz unde o fosila sa se gaseasca intr-un loc nelegitim, au existat triliarde de fiinte fosilizate care nu pot fi asezate perfect de catre o inundatie, adica cine sapa la bunici in curte o groapa si a gasit trilobiti in straturile superioare? trilobitii aproape 4000 de specii descrise au trait in Paleozoic (era primara) . Registrul fosil este in concordanta cu evolutia, iar o inundatie care ar matura o gradina zoologica nu ar aseza victimele intr-o anume ordine logica.

    23. Daca straturile de pamant ar fi rezultatul unuei inundatii nu am putea gasi lava normala in ele, adica lava se solidifica diferit in mediu aerian fata de cel marin, unde se face ca niste bulgari (pillow lava) , totusi in ziua de azi gasim straturi vulcanice bine definite care nu au urmele unei lave racite intr-o inundatie.

    24. Nu ar fi trebuit sa existe in straturile potdiluviente roci metamorfice, care sunt formate din bucati de roci magmatice, se formeaza intr-un proces la mari presiuni si la temperaturi de 150-200 C, problema este ca nu ar fi avut timp, incalzirea si racirea unor straturi (corpuri) de mii de milioane de tone are nevoie de de foarte mult timp. Ex. orice filament de bec atinge temperaturi de peste 1000 grade, se raceste si incalzeste in mai putin de o secunda, cuptorul mamei din bucatarie ceva mai mult, iar cuptoarele de la siderurgie pt. a le schimba caramida refractara au nevoie de cateva luni de racire ca sa poata intra oamenii sa lucreze in interiorul lui, acum straturi de mii milioane de tone au nevoie de miloane de ani ca sa se incalzeasca si apoi sa se raceasca.

    25. Daca straturile de pamant ar fi fost recente, 4500-5000 ani, izotopii ar fi fost inca radioactivi in natura, cea ce nu este asa. Pt. cine nu stie, elementele din care sunt facute obiectele, atomii, nu sunt nici ei eterni, mai obosesc si ei, isi pierd din energie si trec la stadii mai stabile, se cumintesc, iar fiecare element o face intr-un timp diferit. ex. argonul36 in 77 miloane de ani, Siliciul30 in 23 milioane de ani, fierul54 in 77 miloane de ani etc. Daca straturile de pamant erau de la potop, adica recente, trebuiau sa fie pline de izotopi radioactivi.

    26. Salinele sunt formate pe straturi, nu se pot forma intr-o inundatie universala cu atat mai putin sub forma de straturi.

    27. O inundatie violenta nu ar fi permis sa gasim fosile delicate ca: cuiburi fosilizate de dinozauri, furnicare, cuiburi de termite, cuib de pasari, viespari fragili, galerii complexe de rozatoare, escremente animale, urme de animale, urme fosilizate de picaturi de ploaie, suprafete de pamant crapat si apoi fosilizat, ferigi, insecte, straturi de pamant oxidat (redbeds) oxigenul din apa este insuficient pt. a oxida fierul prezent. Toate acestea ingropate profund ar fi fost distruse de o inundatie atat de violenta care se presupune ca a miscat si asezat straturi de pamant groase de mai multi km.

    RăspundețiȘtergere
  11. 28. Obsidianul (sticla vulcanica) se formeaza din lava iesita la suprafata care se raceste rapid, este ca o piatra neagra sticloasa, acest material incepe un proces lent de degradare, cu timpul isi pierde vidrificarea, nu se cunoaste azi obsidian mai vechi de 225 milioane de ani, daca toate straturile ar fi asezate la potop si au cateva mii de ani, ar fi trebuit sa gasim obsidian in toate rocile din aceste straturi.

    29. Daca straturile ar fi depuse la potop in acelasi moment, intr-un laborator ar trebui sa iasa aceeasi varsta din stratul superior din Canionul Colorado, cat si din cel inferior cand analizam doua pietre diferite. Cea ce nu este asa.

    30. Daca lanturile muntoase s-au format toate la potop, atunci trebuiau sa aiba toate aproximativ acelasi stadiu de eroziune, in realitate nu este asa, exista munti care sunt erodati pana la temelie. ex. muntii Dobrogei care de fapt sunt niste dealuri.

    31. Majoritatea semintele plantelor de azi nu rezista expuse timp indelungat apelor marii, sau nu pot creste pe un teren fara putin pamant negru.

    32. Cum s-ar fi format dunele de nisip fosile intr-o inundatie?

    33. Toate straturile depuse in pozitia originala sunt orizontale, din cauza gravitatiei, miscari tectonice le pot inclina, daca toate ar fi fost asezate de potop intr-un singur moment, nu am fi intalnit straturi grose inclinate din precambrian in Marele Canion sub alte straturi orizontale din cambrian-permic, miscarile tectonice le-ar fi modificat pe amandoua. Asta inseamna ca stratul inclinat a fost miscat cand cel superiori nu exista, acesta asezandu-se dupa. Adica, un tanc lasa urme adanci pe pamant, apoi vine nisoarea si aseaza un strat gros si frumos si drept deasupra, daca exista zapada la trecerea tancului le afecta pe amandoua.

    34. O ingropare rapida a tuturor animalelor nu ar fi dat nici o sansa animalelor necrofage sa manance din lesurile altor animale, putem gasi destule fosile care au urme ca au fost consumate de alte animale mari sau mai mici. Se observa urme specifice de dinti pe oase.

    35. Zoogeografia trebuia sa arate un model in care toate fiintele sa aibe ca punct de plecare Muntii Caucaz, in realitate ne arata diferite zone originale pentru multe specii.

    36. Plantele fosilizate ar fi trebuit sa se gaseasca in mod uniform in toate straturile, prin natura lor plantele nu pot fugi spre locurile mai inalte cum sugereaza in mod infantil creationistii despre animale. Pentru cine nu stie in carbonifer nu se gasesc plantele moderne angiospermele (Magnoliophyta) cu flori, au aparut in Cretacic, deci, daca a existat potopul, arbustii cu flori trebuiau sa fuga spre locuri inalte ca sa moara impreuna cu mamiferele moderne.

    37. Ipoteza ca animalele superioare si oamenii au fugit spre locuri inalte, este copilareasca, toti stim ca in caz de catastrofa nu toti indivizii pot fugi, mai exista si bolnavi, schiopi, ce ne facem daca in timpul potopului oamenii aveau cimitir, acestia nu puteau fugi, si doar acum 100 de ani au inceput autoritatile sa amenajeze cimitire pe dealuri pt. a nu afecta panza freatica.

    38. In cazul unui potop, Pterozaurii, acele reptile zburatoare ar fi putut zbura chiar pe zone mai inalte decat cele atinse de om, cu mult mai mare usurinta si ar trebui sa le gasim nu in straturile Mezozoice ci in Pleistocen.

    39. Exista conglomerate, sunt roci formate din alte roci ca un ciment, problema este ca in unele cazuri elementele mari si mai vechi au fosile in ele si sunt vizibil rotunjite de eroziune prin rostogolire, deci, in cazul unui potop nu aveau timp ca animalele sa se fosilizeze intr-un strat anume si sa devina dur ca piatra, apoi sa se erodeze acel strat sa devina pietris , si acest pietris cu fosile sa se formeze un alt strat sedimentar, un fel de ciment numit conglomerat. Acest proces are nevoie de mari perioade de timp si conditii speciale.

    O zi buna la toti oamenii cu nelinistiri sufletesti !

    RăspundețiȘtergere