miercuri, 8 mai 2013

Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea 2 )

     După ce în prima parte au fost demontaţi câţiva strawmani creaţionişti care deformează adevărata teorie a evoluţiei, au fost corectate afirmaţiile eronate despre „observarea evoluţiei de noi specii”, ba chiar a fost prezentat şi un desen pentru a exemplifica mai limpede conceptul de „schimbare graduală”, în a doua parte a articolului dedicat teoriei evoluţiei, accentul va pica mai puţin pe erorile creaţioniste propriu-zise, şi mai mult pe alte dovezi în favoarea evoluţiei, precum şi pe corectarea altor câtorva confuzii frecvente în privinţa teoriei evoluţiei, întâlnite uneori şi la persoane care acceptă teoria.
  • Dacă animalele au evoluat, cum se face că pe insule izolate găsim aceleaşi specii ca în alte părţi ale lumii ?
     Creaţionistul care a înaintat argumentul a oferit ca exemplu faptul că pe multe insule izolate din în Pacific, se găsesc specii precum capra, iepurele, şobolanul sau şoarecele. Argumentul este naiv; în secolele trecute era o practică frecventă a navigatorilor englezi, spanioli sau portughezi să elibereze capre şi porci de pe corabie pe insulele nepopulate pe care ajungeau, pentru a se reproduce în voie şi să fie vânate, deci să asigure o sursă suplimentară de hrană pentru navigatorii care vor veni în viitor. Aceleaşi corăbii transportau o populaţie destul de mare de şobolani şi şoareci, care puteau coborî, de data asta fără ajutor uman, pe insulele unde corăbiile se opreau. Aşadar, speciile respective nu au evoluat pe insule, ci au fost aduse de om.
     Motivul pentru care am menţionat argumentul este pentru că, o dată corectat, poate fi folosit ca argument în favoarea evoluţiei. Biogeografia este studiul distribuţiei speciilor în funcţie de zona geografică, şi în funcţie de perioada geologică. Şi, constant, se poate observa că specii similare, care, conform teoriei evoluţiei au avut un strămoş comun, au şi o anumită regiune comună de origine. Speciile înrudite apar întotdeauna în aceeaşi zonă sau în zone foarte apropiate.
Dacă creaţionistul citat mai sus a vorbit de insule, să aruncăm o privire asupra a ceea ce a fost numită la un moment dat „cea mai mare insulă”: Australia. Conform dovezilor geologice, Australia, împreună cu Antarctica, au fost primele care s-au separat de restul continentului Gondwana, acum ~180 milioane ani. Astfel, animalele existente aici, printre care şi primele mamifere, au rămas izolate faţă de restul continentelor. Şi, într-adevăr, fauna australiană este reprezentată de monotreme şi marsupiale inexistente altundeva.
     Dar acest lucru e valabil şi la scară mai mică, nu doar la cea continentală. Cele mai vechi fosile asociate ordinului Proboscidea ( în care sunt incluşi elefanţii, mamuţii, mastodonţii şi alte rude ale acestora ) au fost găsite în Africa, iar de aici fosile tot mai diversificate se găsesc pe zone din ce în ce mai întinse, formele cele mai de succes ajungând pe patru continente - Africa, Asia, Europa şi America de Nord, în straturi din ce în ce mai recente. Însă fiecare formă poate fi conectată cu fosile mai vechi, din zone geografice apropiate, demonstrând originea din Africa şi apoi o răspândire tot mai largă. La fel, Pakicetus, unul dintre strămoşii tereştri ai balenei, a fost găsit în Pakistan. Următoarele fosile au fost găsite în aceeaşi regiune, astfel că se cunosc nu doar formele intermediare, dar şi regiunea unde primele balene au apărut - în Pakistanul de astăzi, în apele Oceanului Indian. Tiktaalik, intermediar între peşti şi tetrapode, a fost găsit în nord-estul Canadei ( în urmă cu 375 milioane ani zona avea un climat tropical ), dar paleontologii deja bănuiau zona unde acest intermediar ar fi putut fi găsit, întrucât alte fosile intermediare proveneau din vestul Groenlandei. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Valabil în cazul fiecărei specii noi, aceasta apare întotdeauna în aceleaşi regiuni în care se găsesc strămoşii săi, şi/sau speciile înrudite.
     Să comparăm acest fapt cu modelul creaţionist, conform căruia fosilele au fost formate la potop ( foarte inteligent, potopul acesta, a reuşit să alinieze toate fosilele nu doar într-o ordine perfectă peste tot, dar în acelaşi timp şi în locul adecvat din lume !), şi absolut toate speciile existente azi pe Terra provin din acelaşi loc geografic: muntele Ararat, unde Noe a debarcat cu arca sa, şi a eliberat toate animalele la grămadă. Singura predicţie posibilă pe baza acestuia ar fi că animalele ar fi trebuit să se împrăştie uniform în toate cele patru colţuri ale lumii, nu să se orienteze şi să călătorească uneori zeci de mii de kilometri, astfel organizate încât toate marsupialele să ajungă în Australia, şi ambii pinguini ( sau toţi 12 ? sau reprezentanţi pentru fiecare specie ? ) până în Antarctica.
     Iar creaţioniştii propun asemenea basme incredibile şi evident contrazise de realitate ca „alternative valabile la teoriile ştiinţifice !”
  • Aşa-numitele organe vestigiale au funcţii.
     Întâi, ce sunt organele vestigiale ? sunt organe prezente la strămoşii biologici ai unei specii, dar reduse şi fie nefuncţionale, fie cu altă funcţie la specia de care vorbim. Nu toate organele vestigiale sunt complet inutile, e corect. Nici nu este necesar: un organ vestigial este definit ca atare dacă este prezent şi având o anumită funcţie evidentă la alte specii, dar este redus şi şi-a pierdut funcţia respectivă la specia de care vorbim. De pildă, în cazul apendicelui uman, acesta este un rest al cecumului, prelungire a intestinului prezentă la majoritatea mamiferelor, care le ajută să digere celuloza. În cazul omului, această prelungire a aparatului digestiv nu are nici un rol în digestie, în schimb pare a fi căpătat un oarecare rol în sistemul imunitar; dar cei ce încă îl au pot risca o apendicită care le poate fi chiar fatală, în schimb extirparea lui nu are efecte negative.
     Alte organe vestigiale în cazul omului, organe cu adevărat fără nici o funcţie, sunt muşchii auriculari: muşchii responsabili cu motilitatea urechii. Majoritatea mamiferelor reuşesc această performanţă, însă la om funcţia s-a pierdut. Totuşi, muşchii respectivi încă există. Un set de muşchi incapabili de a pune în mişcare ceva, prezenţi exact în locurile în care alte animale prezintă muşchi funcţionali, sunt un exemplu chiar mai concludent de organe vestigiale.
     Alte organe şi funcţii vestigiale la om includ coccisul ( baza scheletică a cozii ), plica semilunaris, un pliu de ţesut conjunctiv prezent în colţul interior al ochiului - un rest vestigial al membranei nictitante ( a treia pleoapă, vizibilă la alte mamifere ), împreună cu muşchii care o puneau în mişcare, prezenţi şi ei, dar tot sub formă vestigială, nefiind capabili să mişte nimic, sau reflexe precum „pielea-de-găină” la frig, teamă sau emoţii puternice, când ar trebui să se producă efectul de horipilaţie - de zbârlire al blănii; blana s-a redus, zburlirea ei nu mai ajută nici la termoizolare nici la intimidarea vreunui inamic; însă reflexul există în continuare, inutil.
     Organe vestigiale se găsesc cu uşurinţă şi la alte specii: aripile unui emu, reduse la o simplă gheară, şi uneori chiar lipsite de musculatură ( de altfel, şi la alte păsări aripile prezintă gheare ) la pelvisul şi resturile de picioare ale masculilor Boa, reduse la nişte pinteni, de la ochii unei cârtiţe la resturi de aripi pe insecte nezburătoare. Toate aceste organe sunt prezente şi funcţionale ca aripi, picioare, ochi sau aripi la rudele acestor animale, dar şi-au pierdut funcţiile la acestea.
     Dacă toate aceste specii ar fi fost proiectate, atunci nici un organ vestigial nu ar trebui să existe. În realitate, fiecare specie poartă zeci de asemenea organe cu funcţiile iniţiale pierdute.
     Iar în privinţa genelor vestigiale, lucrurile stau cu mult mai rău pentru modelul creaţionist: zeci sau sute de gene funcţionale la strămoşii fiecărei specii, dar care în prezent sunt inutile şi dezactivate, contaminează genomul fiecărei specii.
     Pe baza teoriei evoluţiei se pot face predicţii foarte precise despre ce organe vestigiale şi ce atavisme pot exista sau nu pot exista la o anumită specie. Şi într-adevăr toate cazurile analizate până în prezent se supun acestor predicţii. Se pot activa gene care să inducă dezvoltarea de dinţi la găini, întrucât strămoşii lor dinosaurieni aveau dinţi, dar nici un atavism, şi activarea nici unei gene prezente la vreun mamifer nu va putea duce la formarea de pene, întrucât acestea au apărut pe o altă linie evolutivă, mult după separarea liniei care a dus la mamifere.

     Tot aici trebuie menţionate şi organele omoloage. Omologia se referă acelaşi organ în animale diferite. Şi întrucât animalele sunt diferite, şi organele prezintă diferenţe. Ceea ce este important este că e vorba de acelaşi organ, transformat în funcţie de specie.
     Un designer care proiectează ceva are la dispoziţie o multitudine de căi de a realiza ceea ce doreşte. Evoluţia, pe de altă parte, este foarte limitată, putând doar să modifice treptat „materialul”. Craniul unei balene sau a unui delfin prezintă, printre alte particularităţi, şi o deplasare a nărilor spre creştetul animalului, pentru a-i permite să respire mai uşor. Un designer care ar proiecta acest craniu ar „astupa” nările vechi, apoi ar fora un set nou în os în locul în care doreşte. Evoluţia nu poate funcţiona aşa, astfel că modul în care nările au ajuns acolo a fost prin deformarea profundă a oaselor feţei, „trăgând” nările încetul cu încetul tot mai aproape de creştet. Iar această deplasare, surprinsă „la jumătate”, este evidentă şi la formele intermediare dintre strămoşii tereştri şi cetaceele de azi. Astfel, deşi aparent oasele care formează maxilarul balenelor şi delfinilor se aseamănă cu cele ale altor mamifere, în realitate oasele echivalente, sau omoloage, sunt dispuse foarte diferit.
     Un alt exemplu foarte evident este scheletul membrelor, în care aceleaşi oase se modifică pentru a forma membre digigrade sau plantigrade, aripi sau înotătoare. Nu este vorba de o simplă „asemănare” aici, ci efectiv de aceleaşi oase, identificabile în oricare din cazuri, care sunt transformate în diverse moduri. Încă o dată, un designer poate proiecta ce vrea, cum vrea. Dar toate structurile biologice indică modificarea lor din aceleaşi structuri de bază, pre-existente, moştenite de la strămoşi, în unicul mod compatibil cu evoluţia.

     Alte confuzii legate de teoria evoluţiei:

  • Evoluţia este precum o scară, cu organismele unicelulare la bază şi omul în vârf, pe care speciile încearcă să urce, să avanseze.
     O analogie mult mai corectă este cea a unui arbore, cu zeci de ramuri împrăştiindu-se în toate direcţiile şi ramificându-se tot mai mult, pe măsură ce o specie se desparte în două sau mai multe alte specii. Nu există vreun scop, vreo direcţie anume, şi nu există o anumită specie privilegiată sau spre care să tindă evoluţia, fiecare specie se adaptează şi se specializează pentru a exploata la maxim mediul în care trăieşte. Nu se poate spune că omul este „mai evoluat” decât un şoarece, o broască sau un parameci, ci dimpotrivă. Cât de evoluată este o specie ar putea fi determinat eventual de numărul de generaţii - cu cât sunt mai multe, specia a avut de trecut prin mai multe „filtre” ale selecţiei naturale, şi având mai multe ocazii să dezvolte caracteristici utile. Iar din acest punct de vedere, bacteriile, cu generaţiile lor, uneori de numai câteva ore, sunt mult mai evoluate decât vertebratele, cu una, sau maxim câteva generaţii pe an, şi cu mult mai evoluate decât omul, cu generaţii întinzându-se pe zeci de ani. Şi într-adevăr, bacteriile se întâlnesc în fiecare milimetru cub de sol, în apa oceanelor şi la altitudini de mii de metri în atmosferă; se adaptează la aproape orice mediu, se pot dezvolta de la temperaturi variind de la 2-3°C la 70-80°C; găsesc condiţii prielnice în reactoare nucleare, unde folosesc chiar energia radiaţiilor; se simt excelent într-un spectru larg al pH-ului, ocupă majoritatea nişelor ecologice, există pe Terra cu miliarde de ani înaintea apariţiei omului, şi probabil vor continua să existe mult după ce omul va dispare. Din punct de vedere biologic, sunt un succes extraordinar, cu mult mai mare decât specia umană.
  • Există o predispoziţie genetică pentru anumite boli, precum diabetul sau cancerul. Selecţia naturală ar fi trebuit să elimine asemenea gene.
     Nu neapărat. Criteriile pe care le favorizează selecţia naturală pot fi complet diferite de cele pe care oamenii le consideră dezirabile. Pentru un om, de pildă, o viaţă lungă şi sănătoasă este evident ceva foarte benefic. Dar selecţia naturală favorizează capacitatea reproductivă, şi nu beneficiile pentru individ; acestea sunt favorizate doar în măsura în care îi sprijină succesul reproductiv. Or, majoritatea genelor care predispun la diverse boli, de la diabet la Choreea Huntington, încep să-şi facă simţite efectele de obicei după 35-40 ani. Astfel, din punct de vedere strict biologic, pot fi descrise ca… mutaţii neutre: ele nu afectează cu nimic capacitatea reproductivă, până la această vârstă, un individ probabil a reuşit să producă cam acelaşi număr de urmaşi ca şi ceilalţi indivizi din populaţie. Afecţiunile care lovesc individul după ce acesta şi-a îndeplinit misiunea reproductivă nu vor intra sub „incidenţa” selecţiei naturale.
     Dacă o mutaţie ar predispune la o boală care să producă moartea înainte de pubertate, această mutaţie ar fi, evident, retrasă din fondul genetic imediat ce s-ar produce. Dacă aceeaşi mutaţie ar favoriza boala la o vârstă mai mare, la care cel puţin o parte din cei afectaţi ar apuca să se reproducă, atunci ar fi selectată negativ, dar cu o intensitate mult mai mică, putându-se transmite la cel puţin o parte din indivizii fiecărei generaţii. Iar o mutaţie care produce o moarte cumplit de lentă şi groaznic de dureroasă la bătrâneţe s-ar putea strecura nestânjenită în genomul unei întregi populaţii. Dacă aceeaşi mutaţie implică un avantaj oricât de minor pentru individ la vârsta reproducerii, crescând fie şi cu 1% şansele succesului reproductiv, preţul pe care individul îl va plăti la bătrâneţe va fi neglijat de selecţia naturală, care va favoriza această mutaţie până când, într-un final, va fi prezentă la întreaga populaţie.
  • Evoluţia implică întotdeauna creşterea complexităţii organismelor.
     De obicei da, însă nu este obligatoriu. În cazul în care mediul favorizează reducerea complexităţii, sau pierderea unor organe, atunci organismele se vor simplifica şi vor pierde organele respective. Trebuie reţinut că fiecare organ necesită anumite resurse pentru a fi format, resurse care se traduc în proteinele şi energia care sunt folosite pentru formarea acestuia. Dacă organul este inutil, este mai avantajoasă folosirea acestor resurse în alte scopuri. Un vierme parazit nu are nevoie de musculatură dezvoltată, de organe de simţ foarte sensibile, şi în general de nici un alt organ decât de aparatul digestiv şi de cel reproductiv. Şi într-adevăr, teniile sau limbricii au evoluat în direcţia reducerii la maxim a tuturor organelor şi funcţiilor inutile, simplificându-se foarte mult.
  • Există caracteristici care pot fi descrise generic ca utile sau inutile.
     Singura caracteristică favorizată întotdeauna faţă de alternativa sa este capacitatea reproductivă. În rest, fiecare caracteristică este utilă sau nu numai în contextul mediului în care trăieşte animalul. Un organul sau o funcţie vitală într-un anumit mediu este inutilă în altul. Capacitatea de a face rezerve de grăsime pentru a rezista lipsei apei este vitală pentru un animal care trăieşte în deşert, dar inutilă pentru unul acvatic. Chiar şi ochiul, atât de util pentru majoritatea fiinţelor, poate fi în plus pentru un animal cavernicol; şi, într-adevăr, peştii sau amfibienii care trăiesc în peşteri au ochi reduşi, nefuncţionali sau, în cel mai bun caz, capabili doar de a detecta lumina.
     Totodată, faptul că nu există nici o caracteristică întotdeauna pozitivă, întotdeauna favorizată, întotdeauna benefică, loveşte din nou în încercarea de a lega teoria evoluţiei de nazism, care susţinea exact opusul: că există o anumită „rasă superioară”, cu toate caracteristicile „mai grozave” decât cele ale celorlalte rase. Fireşte, pentru cineva care înţelege teoria evoluţiei, afirmaţia nu are sens. În ce mediu, şi ca adaptare la ce anume sunt acele caracteristici superioare ? Superioritatea aceasta autoproclamată sună foarte asemănătoare cu specializarea, specializarea unei specii de a exploata o anumită nişă ecologică, dar condamnată la extincţie în momentul oricărei schimbări care afectează mediul. Formele generalizate, cele „inferioare”, din care derivă formele specializate, sunt mult mai adaptabile, capabile să se descurce într-o varietate de medii diferite, şi care reuşesc să se acomodeze cu uşurinţă la modificări care sunt uneori fatale formelor specializate.
  • Selecţia naturală este unicul mecanism al evoluţiei.
     În realitate există mai multe mecanisme: selecţia sexuală poate avea chiar o direcţie opusă selecţiei naturale; este selecţia realizată de membrii sexului opus atunci când îşi aleg partenerul; de exemplu, în cazul păunului, coloritul strident şi coada imensă a masculului îl fac foarte vizibil pentru prădători şi îngreunându-i deplasarea. Motivul pentru care selecţia naturală nu reduce coada masculilor este selecţia sexuală realizată de femele, care aleg masculii cei mai coloraţi, care îşi fac cu ajutorul acestor însemne un fel de reclamă: „genele mele sunt atât de bune, incât am reuşit să supravieţuiesc deşi am aceste handicapuri !”
     Driftul genetic este un alt mecanism care influenţează evoluţia. Deşi selecţia naturală tinde să favorizeze indivizii cu trăsături care le conferă un avantaj, aceasta este doar o probabilitate. Un individ poate avea o trăsătură deosebit de utilă, dar asta nu îl face imun la condiţiile mediu sau prădători, şi individul respectiv poate avea ghinionul să moară înainte de a se putea reproduce. Driftul genetic reprezintă acest un factor aleatoriu, care poate favoriza sau retrage o anumită caracteristică în fondul genetic, pur aleator, fără vreo legătură cu utililatea ei. Este mai evident în cadrul populaţiilor mici, având un efect aproape neglijabil în cadrul populaţiilor mari.
  • Evoluţia înseamnă supravieţuirea celui mai puternic.
     Nu, evoluţia nu-l favorizează pe „cel mai puternic”, ci pe cel mai bine adaptat. Asta poate însemna „cel mai puternic”, dar se poate referi şi la alte caracteristici, în funcţie de mediu. De pildă, în cadrul unei populaţii gregare, care trăieşte în grupuri, puterea fizică este mai puţin importantă decât capacitatea de colaborare cu ceilalţi membri ai grupului. În cazul speciei umane, exact această capacitate de conlucrare a fost cea favorizată: un grup de 10-12 indivizi care colaborează pot realiza mult mai multe, pot vâna cu mult mai mult succes, se pot feri sau apăra de prădători mult mai eficient, decât un individ foarte puternic, dar solitar. Aşadar, puterea în acest caz va fi tocmai colaborarea.
  • Evoluţia omului s-a oprit.
     Fals. De acord, specia umană nu mai apare în meniul clasic al prădătorilor, iar agricultura asigură hrana necesară fără a mai necesita abilităţi speciale pentru a o obţine; aşadar, selecţia naturală nu mai exercită o presiune atât de mare asupra speciei. Dar asta nu înseamnă că evoluţia speciei s-a oprit. În continuare reproducerea e imperfectă, în continuare copiii prezintă diferenţe faţă de părinţi; selecţia sexuală acţionează şi acum; mai mult, fără selecţia naturală care să retragă la fiecare generaţie o bună parte a variaţiilor, se poate spune că evoluţia a accelerat, în cadrul speciei apărând variaţii mult mai numeroase decât ar fi fost posibil dacă specia umană încă ar fi dus un trai de vânător-culegător; motivele principale pentru care nu se observă vreo schimbare notabilă sunt atât distanţa foarte mare dintre generaţii, dar şi faptul că populaţiile de oameni sunt foarte mari, or o genă se propagă mult mai repede în cadrul unei populaţii restrânse. Iar uşurinţa transportului la distanţe mari permite un amestec al fondului genetic suficient de bun încât se poate vorbi de o singură populaţie răspândită pe cinci continente.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu