vineri, 28 august 2015

4. Epistolele lui Pavel

      În biblia de astăzi epistolele lui Pavel sunt plasate după evanghelii, poate pentru că descriu evenimente ulterioare presupusei vieţi a lui Isus, sau poate pentru că acest aranjament sugerează o înregistrare continuă a formării religiei, dar cronologic, epistolele sunt primele texte scrise care prezintă creştinismul. În afara indiciilor din aceste texte, nu există alte surse din primul secol care să descrie formarea acestuia.

      Pavel, autorul epistolelor (de fapt, autorul a doar şapte dintre ele: Romani, 1 Corintieni, 2 Corintieni, Galateni, Filipeni, 1 Tesalonicieni şi Filimon), a asistat la naşterea creştinismului şi iniţial se pare că a fost un adversar al creştinilor. Este discutabil aspectul persecutării creştinilor, deşi există indicii care sugerează că acestea nu aveau nici pe departe amploarea descrisă în Fapte. Oricum, ucigaş real de creştini sau simplu oponent ideologic, la un moment dat, Pavel s-a convertit la creştinism, fie în urma unei viziuni, fie pretinzând că ar fi avut aceste viziuni, şi a început să propovăduiască şi el noua religie. Epistolele pe care le-a adresat diverselor biserici întemeiate de el în mai multe oraşe sunt cele mai timpurii documente privind creştinismul, datând de prin anii 50-60.
      Aşadar, orice relatare ar fi putut fi transmisă din anii 30 până la autorii evangheliilor, ar fi trebuit să treacă prin Pavel. Dat fiind că Pavel a scris cu cel puţin 20-30 ani înaintea evangheliştilor, dacă Isus ar fi existat ca persoană reală, este evident că informaţiile lui Pavel despre Isus sunt mai apropiate de sursa iniţială, cu mai puţine înflorituri, şi mai corecte din punct de vedere istoric. Deci, ce ne spune Pavel despre Isus, despre apostoli, despre crucificare şi înviere, despre înălţare, despre cum au întemeiat apostolii lui Isus biserica creştină pe baza învăţăturilor lui, şi cum au transmis informaţiile mai departe, spre viitor ?
Galateni 1:11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;;
12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.


1 Corinteni 11:23 Căci am primit dela Domnul ce v’am învăţat […]

1 Corinteni 15:3-4 Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi
      Deci Pavel propovăduia un mesaj pe care nu l-a primit „de la [vreun] om”, ci „prin descoperire” - adică revelaţie. Crize de halucinaţii. Mai important, Pavel nu face deosebire între viziunile lui şi ipotetica cunoaştere de către alţii (Chefa, „cei doisprezece”, Iacob) a unui Isus ca persoană reală - din punctul lui de vedere, viziunile lui îl fac şi pe el unul dintre apostoli, îl fac egal cu ceilalţi. Mai mult, în Galateni 2:1-6, Pavel respinge opiniile "stâlpilor creştinismului" - Iacob, Ioan şi Chefa - respingându-le autoritatea şi impunându-şi propria idee. Este evident că Pavel ar fi recunoscut o autoritate superioară lui, dacă unul sau mai mulţi dintre cei despre care vorbeşte ar fi petrecut câţiva ani alături de un Isus în carne şi oase. Aşadar, toţi apostolii, adică toţi cei ce propovăduiau reînvierea lui Isus, se bazau la rândul lor pe acelaşi lucru - pe viziuni. Iar conform versetelor 14-15 din Romani 10, singura cale prin care cineva putea auzi despre Isus era de la apostoli. Nu pentru că l-ar fi văzut pe Isus în carne şi oase (deşi evangheliile descriu mii de martori la minunile lui), ci doar de la cei ce au avut revelaţii.
      Iar cealaltă sursă citată de Pavel, „după scripturi”, înseamnă „conform scripturilor” - adică prin citirea şi interpretarea unor pasaje din biblie căutând mesaje tainice. Deci, la 20 ani după presupusa răstignire, Pavel nu pare să fi auzit de nici unul dintre elementele din evanghelii. Nimic despre apostoli ca discipoli ai lui Isus care să-l fi însoţit vreme de 3 ani pe acesta pe Pământ, nimic despre minuni, nimic despre răstignire. Întreaga existenţă de pe Pământ pare să-i fie complet necunoscută. Pardon, răstignirea este menţionată:
1 Corinteni 2:7-8 …propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu… pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;
      Răstignirea e menţionată, dar este atribuită „stăpânitorilor acestui veac”, care, dacă ar fi ştiut planul divin, nu l-ar fi răstignit pe Isus. Însă romanii nu ar fi avut vreun interes deosebit pentru a se împotrivi „înţelepciunii de taină” a lui YHVH. În cel mai rău caz, ar fi ignorat planurile unui zeu în care nici măcar nu credeau. Cine ar fi putut avea un interes special pentru a împiedica acest plan de salvare ? Cine erau stăpânitorii acelui veac ? Ne spune tot Pavel, în
2 Corinteni 4:3-4 …Evanghelia noastră este acoperită… pentru cei ce sînt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”.
Ceva mai târziu, Ioan va fi şi mai explicit:
Ioan 12:31 : Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
      După cum am văzut şi în „ascensiunea lui Isaia”, concepţia evreilor despre cosmos plasa demonii şi diavolii în cel mai de jos cer, deasupra Pământului; astfel aceştia erau stăpânitori şi peste lumea oamenilor, asta cel puţin până când YHVH va aduce Eschatonul, ordinea finală. Şi Pavel vorbeşte despre răstignirea lui Isus de către demoni, nu de către romani.
      Aşadar, la 20-30 ani după presupusa moarte a lui Isus, Pavel nu ştie nimic despre viaţa lui Isus, despre toate miracolele realizate, despre apostoli, despre nimic din tot ceea ce tradiţia creştină prezintă ca „viaţa lui Isus pe Pământ”. Absenţa oricărei referinţe la nişte apostoli care să-l fi însoţit pe Isus şi apoi să transmită învăţăturile mai departe este extrem de importantă: dacă creştinismul s-ar fi bazat pe aceşti aleşi care au fost alături de Isus, atunci Pavel ar fi primit informaţiile, direct sau indirect, prin aceştia, şi i-ar fi citat pentru a-şi susţine mesajul cu autoritatea lor. Iar dacă mesajul lui Pavel ar fi diferit de al lor, ar fi trebuit să se refere la ei pentru a răspunde criticilor creştinilor, care ar fi citat autoritatea apostolilor împotriva lui Pavel. Indiferent de caz, apostolii nu puteau lipsi din epistole. Numai absenţa lor din istoria reală a creştinismului timpuriu, cel puţin în rolul de păstrători şi transmiţători ai mesajului de la Isus spre viitor, ar putea justifica această tăcere. Or, Pavel se referă la apostoli (fără a preciza câţi - referirile la „cei doisprezece” sunt distincte de referinţele la apostoli, iar Chefa, identificat cu Petru, este prezentat distinct de fiecare dintre cele două grupe) doar ca „oameni care propovăduiesc creştinismul”, adică simpli misionari, niciodată ca „ucenici” sau „discipoli” care să-l fi cunoscut pe Isus personal. Nici nu consideră că ar fi vreo distincţie între nişte ipotetici apostoli ca discipoli care să fi primit învăţăturile direct de la Isus, şi alţi apostoli care au primit învăţătura de la oameni. Oricum, dat fiind că Pavel reprezintă o legătură dintre presupusele evenimente istorice şi evanghelii, faptul că el nu menţionează nimic din toată povestea atât de elaborată reprezintă o provocare foarte serioasă pentru ipoteza unui Isus istoric, oricât de mitizat, care să fi stat la baza evangheliilor.
     Având în vedere şi relatarea din Ascensiunea lui Isaia, alături de cea tradiţională, lectura epistolelor indică mai degrabă spre acesta ca fiind mitul iniţial, cel pe care Pavel îl avea în vedere. Aşadar, în prima fază, creştinismul nu era construit în jurul lui Isus ca persoană reală, executată de romani şi apoi înălţat la cer, ci în jurul unor profeţi care primeau „revelaţii” de la o entitate fictivă, care s-a lăsat crucificată şi apoi a reînviat pentru a-şi salva astfel adepţii de moarte, şi a cărui unică interacţiune cu umanitatea şi planul fizic, material o reprezentau aceste „viziuni”, alături de „inspiraţia” conferită prin interpretări şi răsinterpretări ale unor pasaje din cărţi.
      Unicul mod în care Isus din evanghelii poate fi găsit în epistole este doar dacă cititorul este familiarizat deja cu varianta din evanghelii, şi o proiectează asupra epistolelor. În absenţa acesteia, epistolele nu sugerează nimic asemănător evangheliilor !
     În forma originală, creştinismul era o mică sectă iudaică urmându-l pe profetul ei, încă condiţionând aderarea la creştinism de apartenenţa la iudaism. Pavel a fost un profet concurent, cu propriile lui viziuni, care s-a apucat de întemeiat biserici în mai multe oraşe din Imperiul Roman, şi asta fără să fi fost instruit de liderii primilor creştini, ci interpretând scripturile şi parabolele pe care le-a auzit la creştini după inspiraţia proprie, şi cu propriul mesaj, diferit sau chiar opus creştinilor iniţiali, el fiind în favoarea propovăduirii creştinismului pentru toată lumea, nu doar pentru evrei, astfel încât cultul său, o divergenţă majoră de la forma iniţială, a cunoscut o răspândire mult mai largă, ajungând să fie dominant. În anul 50, are loc o întâlnire între liderii iniţiali şi Pavel. Acesta este considerat primul conciliu creştin - or, conciliile au fost rezultatul unor neînţelegeri între liderii creştini. Din nou, Galateni 2 denotă opiniile lui Pavel faţă de fondatorii creştinismului - „mincinoşi”, „vrednici de înfruntare”, şi cărora Pavel „nu li s-a supus nici măcar un ceas”. În urma acestei dispute, Chefa şi cei ce-l susţineau sunt siliţi să accepte un compromis cu Pavel, în care Chefa continuă propovăduirea printre evrei, iar Pavel îşi continuă misiunea de convertire a non-evreilor în religia creştină. Aceasta ne arată că strategia lui Pavel a avut mai mult succes decât exclusivismul practicat de primii creştini evrei, şi că biserica pe care a fondat-o avea deja mai mulţi adepţi, şi deci mai multă putere, decât mica sectă care a stat la baza ei, acum obligată să accepte ideile lui Pavel.

      În concluzie:
Divinitatea primilor creştini era iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat în un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus. Totodată, Pavel reprezintă o divergenţă crucială în creştinism, el preluând din miturile unei secte exclusiv iudaice şi transformând-o într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte între Pavel şi fondatorii creştinismului.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

Un comentariu: