miercuri, 2 septembrie 2015

10. Evoluţia creştinismului în România

      Să vedem cum a decurs istoria creştinismului în partea estică a Europei, mai precis pe teritoriul României de azi. Conform tradiţiei ortodoxe, dacii ar fi fost creştinaţi de apostolul Andrei, şi au rămas aşa, creştini (evident, ortodocşi !) până în ziua de azi.
      Şi aici, realitatea este mult mai complexă, determinată atât de evoluţia creştinismului în sine, cât şi de situaţia politică a provinciilor româneşti, până la unirea lor într-un singur stat.
      Pentru început nu trebuie uitat că Dacia nu era un stat independent şi de sine-stătător. În ciuda afirmaţiilor pompoase ale naţionaliştilor de azi, în primul secol al erei noastre, Dacia era un teritoriu populat de triburi mai mult sau mai puţin independente, care au fost reunite doar temporar sub conducerea unui singur lider doar în faţa ameninţărilor militare, ca în cazul armatei romane, la rândul lor trimisă ca răspuns la raidurile dacilor pe teritoriile de la sud de Dunăre, teritorii aparţinând Imperiului Roman.
      Mai mult, Dobrogea de azi („Sciţia Mică”) deja făcea parte din Imperiul Roman, iar populaţia era constituită din greci. Dacă un misionar creştin pe nume Andrei ar fi propovăduit creştinismul aici, (ceea ce, după toate probabilităţile, este o legendă şi nu un fapt istoric), a făcut-o pe teritoriu roman, vorbind în greacă unor persoane care să-l înţeleagă. Dar cu greu poate fi creştinarea grecilor din Dobrogea sinonimă cu „creştinarea dacilor”, cu atât mai puţin a dacilor din zona care nu va fi niciodată teritoriu roman - după victoria din anul 106, Imperiul Roman a acoperit actuala Oltenie, şi o parte a Transilvaniei, dar fără a cuprinde întreg teritoriul României de azi. Puţinele artefacte găsite pe acest teritoriu care indică prezenţa creştinismului în această perioadă se datorează romanilor deja creştinaţi care au venit ca colonişti, şi nu dacilor.
      Romanii propriu-zişi din Dacia au fost relativ puţini. Pe teritoriul Daciei Romane se găseau, în anul 166, două legiuni romane (Legiunea XIII Gemina la Apulum - Alba Iulia, şi Legiunea V Macedonica la Potaissa - Turda), adică aproximativ 10.000 soldaţi, pe lângă care probabil se găseau şi funcţionari şi diplomaţi latini. Coloniştii romani care au venit aici au venit din întreg Imperiul Roman, însemnând nu doar latini puri, ci în principal gali, celţi, germanici, hispanici, egipteni, şi chiar colonişti punici, din Tunisia de azi - adică africani.
      De altfel, după retragerea aureliană din 271, nu se mai găsesc indicii că religia creştină s-ar mai fi practicat pe teritoriul României. Excepţie face Dobrogea, rămasă în continuare în Imperiul Roman, dar şi aici sunt extrem de slabe - de exemplu, câteva referiri la martiri creştini din secolele III-IV; or, martirizarea creştinilor semnifică predominanţa altor religii. Iar analiza altor morminte, între secolele VI-VII, pe întreaga suprafaţă a actualei Românii, nu a identificat aproape deloc elemente creştine, ci în principal ale religiilor animiste. Asta pentru că pe teritoriul părăsit de romani au intrat succesiv numeroase popoare migratoare, având alte credinţe - întâi vizigoţii, apoi avarii, hunii, ostrogoţii, urmaţi în cele din urmă de slavi. „Românii” (populaţia de atunci de pe teritoriul actualei ţări) erau organizaţi în continuare în mici „state” independente, aflate sub conducerea a diverşi lideri locali, şi având alte religii decât ciudata religie a câtorva invadatori din vechime.
      În anul 681, slavii au fondat Primul Imperiu Bulgar la sud de Dunăre; abia acum Dobrogea trece de sub stăpânirea Imperiului Bizantin (partea estică a fostului Imperiu Roman) sub stăpânirea Imperiul Bulgar. Peste vreo alţi 200 ani, în 864, conducătorul acestui imperiu, Boris I, s-a convertit la creştinism; deşi Marea Schismă încă nu s-a produs, existau deja diferenţe de opinii între Papă şi patriarhul Constantinopolului. Boris a susţinut partea răsăriteană, întrucât patriarhul a fost dispus să accepte ceea ce Papa nu aproba, şi anume o biserică autocefală, independentă. Tot cam în aceeaşi perioadă (începând cu anul 862), fraţii greci Chiril şi Metodiu şi-au început activitatea de misionari printre populaţiile slave de pe teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia; cei doi au inventat un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavă, alfabetul chirilic, adoptat ulterior şi de celelalte naţiuni de origine slavă, inclusiv Bulgaria şi Rusia.
      Maghiarii au fondat Imperiul Ungar în jurul anului 1000, iar conducătorul acestora, Ştefan, a fost creştinat după ritul vestic.
      Astfel, tendinţele creştine exercitate asupra provinciilor româneşti încă în formare sunt mixte. Dinspre sud, bulgarii promovau creştinismul de tip răsăritean, în timp ce populaţia din Banat şi Transilvania, incluse în Imperiul Ungar, era supusă influenţei Romei. După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi vestul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul.

      Abia în anul 1330, unul dintre conducătorii unei regiuni, Basarab I, a fost acceptat ca „voivod” şi de alte regiuni, în urma victoriei asupra regelui Charles I al Ungariei, ceea ce a dus la catalizarea formării unui stat independent: Valahia. Influenţa religioasă bulgară asupra Valahiei, sau Ţării Româneşti, s-a menţinut şi după 1417, când aceasta a devenit suzerană a Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Deşi alţi domnitori vor obţine independenţa Ţării Româneşti, această independenţă a fost de scurtă durată, Imperiul Otoman recucerind provincia şi numind domnitori loiali Porţii.

      În 1360, Bogdan de Cuhea, iniţial voievod al vlahilor din Maramureş (parte a Imperiului Ungar), a intrat în conflict cu regele Ungariei şi a trecut Carpaţii pentru a fonda o altă provincie independentă - Moldova. Se pare că teritoriul acestei provincii ar fi fost tot o parte a Imperiului Ungar, dar, datorită tătarilor, zona a fost abandonată de locuitori. Este incertă religia lui Bogdan, dar succesorul lui Bogdan, Laţcu, s-a convertit la catolicism pentru a beneficia de protecţia Papei în faţa Regatului Ungariei. Însă succesorul lui Laţcu, Petru Muşat, a ales alt protector, şi a recunoscut suzeranitatea regelui Vlasdislav al II-lea al Poloniei, solicitând numirea unor episcopi ortodocşi pentru Moldova. Peste alţi câţiva ani, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Moldovei. Mai târziu, în 1514, Moldova va fi închinată Porţii (Imperiului Otoman) datorită ameninţării tătarilor; otomanii nu aveau interesul influenţării religiei statelor închinate, printre altele şi pentru că taxele erau mai mari pentru cele necredincioase.

      Transilvania a fost la rândul ei o parte a Imperiului Ungar aproape imediat după formarea acestuia. Abia în 1571 a devenit un stat cvasi-independent, condus de prinţi unguri calvinişti. Dar, întrucât o parte a Imperiului Ungar era sub dominanţă otomană, Transilvania era un teritoriu aflat sub vasalitate dublă - ungară şi otomană. După 1683, în urma victoriei de la Viena asupra Imperiului Otoman, casa Habsburgilor câştigă constrolul asupra Transilvaniei. Influenţa religioasă a Imperiului Otoman a fost şi aici nulă, astfel că în Transilvania s-a menţinut influenţa religioasă a Imperiul Ungar - iniţial pur catolică, ulterior completată cu luteranismul, protestantismul, şi alte religii apărute în Europa de Vest.

      Ortodoxia slavă, impusă în Valahia şi Moldova, presupunea, printre altele, oficierea ritualurilor în limba slavă. Întrucât limba era necunoscută pentru marea majoritate a preoţilor (şi cu atât mai mult pentru populaţia de rând), creştinismul ortodox a îmbrăcat o formă bizară:
Preoţii care nu cunosteau limba slavonă s-au mulţumit a scoate sunete asemănătoare, pe care cei care îi ascultau nu le înţelegeau. Aşa s-a produs un fenomen unic în lume şi nemaiîntâlnit în istorie, anume acela al boscorodirii. Cultul creştin a ajuns o înşirare de sunete cu prefixe şi sufixe slavone. Preoţii au ajuns să nu ştie să citească. Uneori nu cunoşteau decât Tatăl nostru (Ocinaşele [ din lb. slavonă, „otĭcĭ našĭ”] ) şi mai rar Crezul în limba slavonă, restul serviciilor fiind boscorodite.
("Identitate creştină în istorie", Daniel Brânzei)
      Dimitrie Cantemir relatează că în Moldova, mitropolitul bulgar Theoctist l-a convins pe Alexandru cel Bun să impună nu doar slujbele, ci folosirea alfabetul slav în locul celui latin pentru orice text, în întreaga ţară. Abia în timpul domniei lui Vasile Lupu, în secolul XV, a fost „remediată” situaţia, acesta întemeind o şcoală grecească şi impunând bisericii ca:
jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cealaltă jumătate în slavoneşte.”
(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae)
ceea ce nu a însemnat vreo îmbunătăţire din perspectiva populaţiei - în continuare, slujbele erau ţinute în limbi necunoscute.
      Atât Moldova cât şi Ţara Românească fiind sub suzeranitate otomană, conducerea acestor provincii a început să fie acordată de Poarta Otomană diverşilor candidaţi din rândul nobililor români, în funcţie de taxele pe care pretendenţii le plăteau, în locul simplei susţineri a domnitorilor aleşi de boieri. În secolul XVIII, această politică a fost schimbată, fiind trimişi domnitori aleşi dintre nobilii grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Nu trebuie uitat că Partriarhia din Constantinopol era şi ea constituită din mare parte din greci. Astfel, în perioada fanariotă, influenţa ortodoxiei slave este treptat înlocuită cu ortodoxia grecească, importată de domnitor dar mai ales de funcţionari ai Imperiului Otoman, de suitele domnitorilor, la rândul lor fanarioţi, şi nu în ultimul rând de călugări greci, trimişi aici ca reprezentanţi ai Patriarhiei.
      Despre religiozitatea populaţiei, putem citi din scrierile celor care au vizitat provinciile în această perioadă, sau chiar ale medicilor români:
În Moldova, noţiunile de creştinism ale oamenilor de rând, dar chiar şi ale celor mai înstăriţi sau ale preoţilor sunt extrem de sumare, nu ştiu mai deloc despre Biblie ori Noul Testament şi nu înţeleg mesajul slujbelor religioase, totuşi, ca să arate că sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru, şi mănâncă în aceste zile totul gătit numai cu untdelemn. [...] Postesc îndeobşte miercurea şi vinerea […] femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin, şi multe din ele chiar deloc, la biserică.” (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ~ 1713)
[în Valahia]… unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie [însă] ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirile canoanelor lor sfinte pentru prilejuri de boală sau de vreo altă nevoie.” (Anton Maria del Chiaro, ~1718.)
Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”. (F.-G. Laurençon, ~1821)
Locuitorii din Gheboaia şi Finta ţin cu mare sfinţenie la posturi. Am găsit aici ţărani şi ţărance care mi-au spus că mai bine preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă”. (C.I. Istrati, medic, 1880 )
      La începutul secolului XIX, puterea Imperiului Otoman se reduce în urma mai multor războaie, iar provinciile româneşti reuşesc, la rândul lor, să se scuture de domnitorii fanarioţi şi să obţină de la Poartă revenirea la „domnii pământeni”, adică români. Însă Biserica Ortodoxă rămâne în continuare prezentă aici, în continuare sub influenţa puternică a Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. După 1833, Biserica Ortodoxă Greacă s-a declarat autocefală. Astfel, episcopiile ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova au devenit reprezentante ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Or, în secolul XIX, puterea bisericii nu era deloc una minoră: vreme de sute de ani, domnitorii şi boierii au făcut numeroase donaţii către Biserică, atât în bani cât şi în terenuri, pentru a obţine susţinerea liderilor religioşi atât în faţa populaţiei, cât şi faţă de mai-marii acestora din Constantinopol. În 1863, Biserica deţinea un sfert (!) din suprafaţa arabilă, plus numeroase suprafeţe împădurite, iar veniturile obţinute, atât prin exploatarea pământului cât şi prin taxele impuse şi prin donaţiile nobilimii, erau de facto ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Se estimează la peste 7 milioane franci venitul anual trimis spre mănăstirile greceşti; este destul de limpede că această sumă nu reprezenta nici pe departe totalitatea veniturilor obţinute de mănăstiri, acestea oprind probabil o parte însemnată pentru folosinţă proprie, şi trimiţând peste hotare doar surplusul. Pentru a putea estima mai bine această valoare, în jurul anilor 1830, 1 kg aur valora 3100 franci, iar raportul se va menţine în următoarele decenii. La acest curs, cele 7 milioane de franci reprezentau peste 2200 kg aur.
      După Unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) din 1848, domnitorul României, Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de măsuri pentru a reduce puterea Bisericii. Abia la începutul anului 1863, printr-o decizie a consiliului miniştrilor, serviciile religioase au început să fie oficiate în limba română în locul limbii greceşti sau chiar slavone, încă folosită în multe biserici.
      La sfârşitul anului 1863, în ciuda opoziţiei Imperiului Otoman, a Imperiului Rusesc şi a altor forţe care sprijineau Patriarhia de la Constantinopol, a fost votată Legea Secularizării Averilor Mănăstireşti, prin care toate proprietăţile bisericilor închinate (sucursale ale Bisericii Ortodoxe Greceşti) au fost trecute în proprietatea statului. Deşi statul a oferit o sumă importantă de bani ca despăgubire către Patriarhia Constantinopolului, aceasta a fost refuzată, călugării sperând că vor obţine sume mai mari datorită sprijinului Imperiului Otoman şi celorlalte state care îi susţineau. În final, după refuzuri repetate ale călugărilor, nu a mai fost plătită nici o despăgubire.
      În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel naşterea Bisericii Ortodoxe Române, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1885, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia, iniţial ca mitropolie, şi după 1925 - patriarhie. Trebuie remarcat că BOR a fost înfiinţată la 9 ani după secularizarea lui Cuza, astfel încât toate pretenţiile actuale ale bisericii la pretinse despăgubiri datorate de stat datorită secularizării nu au de fapt nici o bază.
      În 1918 a avut loc unirea Transilvaniei cu România. Componenţa religioasă a Transilvaniei era însă în mare parte non-ortodoxă, predominând catolicismul, protestantismul, şi alte denominaţii preluate din Europa Vestică. Situaţia avea să se schimbe forţat după 1948, când Justinian Marina a fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe; supranumit „Patriarhul Roşu”, acesta a coordonat o colaborare strânsă între BOR şi Partidul Comunist. La câteva luni după numirea lui Justinian ca Patriarh, Partidul Comunist a promulgat Decretul 358 din 1948, prin care toate cultele religioase româneşti în afara celui ortodox au fost trecute în ilegalitate, iar întreaga populaţie non-ortodoxă a devenit ortodoxă. Bisericile celorlalte culte au fost confiscate şi date Bisericii Ortodoxe, iar preoţii au fost puşi să aleagă între a se converti la rândul lor, sau să fie condamnaţi la închisoare. Încă o dată, imixtiunea bisericii în stat a dus la abuzuri, excese şi încălcări flagrante ale moralităţii. Colaborarea dintre Biserică şi Partidul Comunist a continuat pe toată perioada regimului comunist. Numeroşi preoţi au devenit colaboratori ai Securităţii, şi, conform datelor oferite chiar de Biserica Ortodoxă, între 1945 şi 1989 au fost construite peste 500 biserici noi şi au funcţionat mai multe seminarii teologice, evident sub oblăduirea statului. Mitul bisericilor ortodoxe dărâmate de comunişti are la bază demolarea totală a mai multor sate pentru a fi înlocuite cu blocuri, ceea ce a implicat şi demolarea bisericilor din satele respective, dar acţiunea în sine nu a ţintit în mod special biserica respectivă. Dimpotrivă, în repetate ocazii, deşi au fost rase toate clădirile din vreun sat, biserica a fost fie mutată, fie ocolită de buldozerele care pregăteau construirea „viitorului de aur”.
      După căderea regimului comunist în 1989, datorită unei campanii agresive de echivalare a comunismului cu ateismul şi prin invocarea unei persecutări a ortodocşilor de către comunişti, populaţia s-a grăbit să se distanţeze de detestatul regim comunist… prin asocierea cu ortodoxia, principala beneficiară a persecuţiei celorlalte religii din perioada comunistă ! La rândul lor, politicienii au acordat Bisericii un sprijin financiar în continuă creştere, chiar şi atunci când alte obiective (şcoli, spitale, modernizarea unor localităţi) necesitau la rândul lor asistenţă, şi au obţinut în schimb capital electoral, sub formă de publicitate şi recomandare din partea preoţilor în faţa enoriaşilor; deşi oficial România este stat laic, Biserica menţine un control destul de puternic asupra politicii, reuşind în repetate rânduri să influenţeze adoptarea sau respingerea unor legi în funcţie de interesele proprii.
      Însă în final, opulenţa extremă şi abuzurile preoţilor au început să fie tot mai evidente, iar în prezent, încrederea populaţiei în Biserică este în cădere liberă.

      În concluzie:
Pe teritoriul României de azi, creştinismul pe scară largă a fost impus începând din sec. IX, dar a fost o religie a formei fără fond, temută şi dogmatică, nu înţeleasă şi respectată. Şi aici, a fost un instrument prin care preoţii au exploatat foamea de putere a celor din conducere - fie ei voivozi, fanarioţi, comunişti sau politicieni post-revoluţionari - şi au exploatat superstiţia, teama sau speranţa celor de rând, vânzându-şi influenţa asupra maselor pentru a-i promova pe cei care plăteau mai bine, şi exploatându-i pe toţi pentru a trage toate avantajele materiale posibile pentru biserică.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

5 comentarii:

  1. " După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi estul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul. "

    Cred ca vrei sa spui "vestul" si nu "estul".

    O serie de articole foarte bune in general. Mi-a placut lectura

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am corectat greşeala. Da, vestul era cel care a rămas sub influenţa maghiară catolică după Marea Schismă.
      Mulţumesc pentru semnalarea erorii, şi mulţumesc pentru apreciere :D

      Ștergere
  2. Foarte interesant articolul doar ca "În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel naşterea Bisericii Ortodoxe Române, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1855, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia" pare a nu fi cronologic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa este. Anul recunoaşterii a fost 1885, nu 1855.

      Ștergere